Ador să descopăr viaţă, în formele ei cele mai fine, acolo unde o aştepţi cel mai puţin. Ce crenguţă nebună! Ce i-o fi venit să se iţească spre sfârşitul toamnei, când copacul a început să se descotoroseacă de frunze? De ce atât de jos pe tulpină, aproape de rădăcină? De ce perpendicular pe tulpină? Că aşa vrea muşchiul ei, e prea vie ca să-i pese de tot felul de legităţi raţionale. Sau poate că-i pasă, poate că a apărut rebelă ca să le râdă copilăreşte în faţă plictisiţilor şi pesimiştilor. Şi nu, nu faptul că s-a născut într-un oraş bogat ca Berlin a făcut-o aşa nebunesc şi inoportun de vie.
Două firicele la fel de sărite de pe fix în Chişinău. Şi nu oriunde în Chişinău, ci acolo unde totu-i piatră, şi acolo unde totu-i comerţ (sub panou publicitar), unde-s cioburi de sticlă şi nimeni interesat să le vadă – o nebunie pur naturală şi iraţională.
Am auzit depre copii născuţi în timpul celui de-al doilea război mondial; am aflat despe poezii de dragoste şi picturi făcute de copii în lagără de concentrare…Îmi amintec, de la Cronograf 2010, comentariul genial din partea regizorului unui documentar sumbru („Мама”) : Мне кажется, всё-таки, что жизнь побеждает”.
Absolubil 
da,viata e un mircol, si te umple de optimism astfel de descoperiri.
Ca de obicei prin Ana observăm minunile vieţii! Majoritatea din noi, oamenii, nu ar vedea vreodată aceste mici detalii, suntem prea ocupaţi să ne mai bucurăm de ele! Dar norocoşi că avem un absolubil.wordpress.com 🙂
uh, de aceea probabil si suntem prietene. :* avem o pasiune comuna – de a descoperi forme de viata fina… am si eu o poza super interesanta cu un pui de mar care a crescut dintr-o buturuga aproape uscata. nebun mar!