Mama illegal

1151003„Eu plec să muncesc în străinătate de dragul vostru, copilașii mei. Vă rog să nu mă judecați”.

”Nu știu ce să-I mai spun fiicei mele, deja mi-e rușine să vorbesc cu ea. De fiecare dată îi spun altceva și nimic nu se schimbă. Doar promisiuni deșarte.”

Prima frază e așa răspândită încât am început s-o luăm drept dovada unui sacrificiu suprem. Dar protagonistele acestui film documentar mi-au părut mult mai puțin sincere decât orice actriță. Asta pentru că scriitorii și regizorii construiesc personaje coerente, dinainte să înceapă filmările, în timp ce regizorul filmului „Mama Illegal” nu făcea decât să urmărească câteva persoane în zvâcnirile lor.

Când Aurica a revenit acasă după doi ani, am plâns împreună cu ea. Au ieșit din întuneric trei pui înghețați din lipsă de mângâiere și au cuprins-o ca pe un gură de rai. Dar câteva clipe mai târziu simțeam dezgust pentru femeia asta care, intrată în casă, a uitat de cei doi copii și de soț și-a exclamat: „Doamne, ce urât e! Câtă mizerie! Of, multe trebuie să fac aici, foarte multe, dacă voi avea putere și răbdare”. Ea stătea cu spatele, dar cameramanul i-a surprins pe cei trei, cu capurile plecate de parcă au venit la școală cu temele nepregătite. Și nu-i poți spune învățătoarei că a trebuit să te duci cu părinții la cules tutun, apoi la bătut răsărită până ai adormit pe scaun, pentru că nu o interesează viața ta, ci tema ei. Soțul așa a rămas, plioștit… Urmează o secvență  cu frigărui (probabil în cinstea reîntoarcerii femeii), la care soțul nu apare (sau trece neobservat), apoi filmări de la înmormântarea lui. Mai trece un an și Aurica pleacă iar în străinătate, iar în ajun trece pe la mormântul soțului ca să-I zică: „Data trecută măcar am lăsat copiii cu tine, dar acum îi las singuri, că ai plecat.” Își sărută copiii la plecare și le șoptește: „Tare aș vrea s-o iau de la început, când erați mici, să creșteți sub ochii mei.” Zice, apoi coboară din microbuz și o ia spre Austria. Dedublare de personalitate? Victimizare învățată? Reapare pe la sfârșitul filmului o altă Aurica, machiată, cu haine stilate, cu drept de muncă în străinătate, care iese pe terasa casei din Moldova și exclamă: „Acum e exact așa cum mi-am dorit-o de la 8 ani. Și, nu-mi place să-mi reamintesc asta, dar  de la terasa asta s-a aruncat soțul meu”.

Moartea e pentru mine un mare mister, iar sinuciderile îmi trezesc și mai multe întrebări. Ce durere n-a mai vrut să poarte? „De fiecare dată când vorbeam îi ziceam Auricăi să se întoarcă acasă. Nu mai trebuie nici bani, nici nimic, să vină că mi-e dor.” O altă secvență cu Aurica povestind: „L-am prevenit, că mă întorc alta”. Nu știu ce avea în vedere, dar cred cu tărie că era alta. Elevii cu temele nefăcute în fața mamei preocupată de designul casei mă fac să cred că era prea diferită de cum o aștepta soțul.

O judecam crunt, mă uitam chiorâș când a ieșit pe scenă, la Cronograf, imediat după proiecție… Când am ieșit din  cinematograf, fierbeau în mine așa multe sentimente și mă bucuram că merg singură pe drum, nu datorez nimănui zâmbete sau cuvinte de protocol. Îmi surâdea idea să plămădesc niște gânduri apoi să le scriu. E altfel când scrii – îți imaginezi cititorul care te va înțelege perfect și-i scrii lucrurile exact cum le simți în abisul inimii. Ți-l imaginezi așa cum își imaginează soții rămași acasă soția iubitoare care va reveni, cândva.

De ce sunt așa de incoerente și nedrepte cu soții și copii lor femeile acestea? De ce își păcălesc copiii cu sacrificii, se ascund după un paravan și obțin atâta susținere? Cică filmul a fost ales pentru deschiderea festivalului ca să-l vadă mai mulți oficiali și politicieni, ca să schimbe ceva în țară. La naiba! Ele trebuia să fie mai dedicate familiei lor, nu să aștepte  ceva de la politicieni! Apoi am realizat că nu am dreptul să le judec și asta mi-a permis să caut mai adânc. Să revin la terasa aia dorită din copilărie. Oare soțul ei a știut asta vreodată? Fie ea n-a considerat că e cazul să-i mărturisească asta celui care i-a jurat să-I fie alături la bine și la greu, fie el a ignorant asta. Așa sau altfel, constat că în familia asta și în toate celelalte illustrate în film aspirațiile nu și-au găsit un loc. Tot ele au tras de posesorii lor până s-au rupt de familie și s-au pornit în larg. Poate îi era rușine să spună că vrea să aibă o terasă ca-n Maria Emilia și să arate ca Marimar, în ultima serie, când era deja prințesă? Sau poate a spus și nu s-a întâmplat nimic. În același timp, și soțul ei, ca orice alt om, avea niște dorințe și idealuri, dar nu le-a auzit nimeni.  Surzi sau muți, dar cu certitudine neînțeleși, au făcut și copii pe care i-au nenorocit. Oarecum, i-au pedepsit pentru că cereau dragoste de la un oameni neîmpliniți, care nu de familie aveau nevoie. Dar poate el chiar și-a dorit o familie, o soție pe care s-o iubească și copii care să se zbânțuie toată seara prin casă? Poate își dorea s-o știe pe soția lui fericită alături de el, dar ea s-a căsătorit din tradiție, să fie în rând cu lumea, apoi a pus o bifă și a călcat mai departe, spre visele sale? Oare familia a îmbătrânit atât de mult încât s-a golit de sens și a ajuns împăiată cu mii de reguli? Trebuie să fie curat în casă, trebuie să mături în curte, trebuie să faci conserve… „Avem așa de multe de făcut că nu pot acuma să stau de gâtul soțului”, îi spunea senin o altă femeie din film cameramanului. Îi spunea de parcă era mai mult decât firesc și exact ceea ce trebuia să spună. Și mi-am amintit soțul care conducea, într-o altă secvență, și povestea: „Ne-am luat din dragoste, noi nu ne certam, ne înțelegeam bine. Eu nu mă gândesc că ea poate să nu se întoarcă. Va veni!” Da, moșule, doar că ce sens mai are?

Eu o admir pe mama mea care nu a plecat de lângă noi niciodată. Care a învățat să ne îmbrățișeze și să ne asculte chiar dacă nu ștersesem praful în casă. A știut ce ne dorim, am văzut cum încearcă din răsputeri să ne îndeplinească dorințele și am susținut-o în ceea ce făcea. O știu pe mama mea, de aceea știu că protagonistele filmului despre care vorbesc sunt mame ilegale, indiferent de viză, permis de lucru sau cetățenie străină.

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Mama illegal&8221;

  1. Cu sau fara circumstante atenuante, sa nu ai de ales si sa pleci, alegi cu mult timp inainte, cand nu te hotarasti ce vrei si nu-ti stabilesti prioritatile sau astepti ca timpul si viata sa ti le aranjeze pe toate (sau politicienii, desi.. nici la ei nu ne mai gandim acum).
    Dar pe de alta parte, poate ca ai facut alegeri corecte, in conformitate cu tine si prioritatile tale, dar au ales si altii pentru tine (in aceeasi ordine de idei, gresit, poate) si te-ai vazut marginalizat, ma refer la prieteni, familie, colegi, hai si cu statul atunci.
    Eu nu cred ca avem dreptul sa judecam. Iar experienta ta este a ta. Ceilalti isi traiesc viata, drama, cum vrei tu, cunoscand doar ei datele problemelor lor, date care corespund sensibilitatii, inteligentei, caracterului lor.. iar acestea nu se cuantifica, nu se clasifica si nu se desfasoara sub titluri pertinente.

    ps: Ana, imi place mult cum scrii!

  2. absolubil zice:

    Dacă ar cunoaşte doar ei datele problemelor lor, aş recunoaşte că nu cunosc şi nu pot analiza. Dar filmul a făcut să ştiu mărturii ale membrilor familiei rămaşi acasă, pe care, e verosimil, nici ea nu le ştia. „Eu îi spuneam de fiecare dată să revină acasă, dar ea zicea că nu se întoarce până nu-şi atinge ţelul pentru care s-a dus”. Ei bine, fiecare e viu prin ţelurile, dorinţele şi idealurile pe care le urmează. Nu pot să condamn faptul că ordinea în casă sau frumuseţea faţadei era mai important decât zâmbetul unui om care o iubea – din nou, fiecare persoană e specială prin propria scară de valori. Dar copilul, după mine, e , în primul rând, un vas de umplut cu dragoste şi mângâiere. La ce bun să faci copii când nu încap în viaţa ta, aşa cum ţi-o doreşti? Exact ca în piesa Supergirl: „She’s sowing seeds, she’s burnig trees…”

    p.s.: Mersi, Mira! Textul ăsta a fost scris pe nerăsuflate. Mă gândeam să revin la el, să-l revizuiesc. Dar dacă e inteligibil şi aşa, îl las mărturie pură a furtunii mele de aseară.

  3. Si eu am avut aceleasi impresii ca si tine dupa vizionarea filmului, am impresia ca familiile astea s-au impartit in 2 tabere diferite, astia care pleaca peste hotare au impresia ca numai ei lucreaza si numai lor le e greu… Ma uitam si la cealalta familie, cu mama in Italia de 7 ani, revenita acasa zicea „nu s-a facut nimic, iarasi trebuie sa o iau de la inceput” si cind il vezi pe sotul ei, cum coace piine, cum se ocupa de casa si copii, nu am vazut mare recunostinta din partea ei. Le e greu peste hotare, o spun pentru ca si eu sunt plecata (dar nu am lasat copii acasa), dar nici cei care ramin n-o duc ushor, mai ales copiii. Pentru femeia cealalta tinerica care a lasat fata cind avea 3 ani, chiar nu am nici o scuza, fata deja are 10 si ea tot nu se mai intoarce si acte tot nu mai are, pacat.

  4. absolubil zice:

    Am remarcat că soţul femeii celei tinere nu apare niciodată, copilul creşte cu bunica. De aceea m-am gândit că fetiţa face parte, pentru ea, dintr-un trecut greu, de care vrea să scape. Ce mai, prin Viena se plimba cu mănuşi de piele, pe alei nebănuit de frumoase pentru consătenii ei şi nimeni nu- ştia trecutul.

    Cât despre celelalte femei, mă gândesc acum că s-au întors cu frica că e prea târziu, că lucurile merg oricum fără ele, ceea ce le anulează importanţa (sigur, nu e adevărat, dar cred că aveau frica asta). Numai că ai casei le aşteptau ca pe-o aripă atotsalvatoare, sub care să fie cald, nu un Superman care să-i pună pe toţi la brazdă, ca să fie totul cum a văzut ea în Occident.

  5. absolubil zice:

    Totuşi ceea pe ce-aş vrea să pun accent, ca să învăţ ceva, este capacitatea familiei de a răspunde dorinţelor şi aspiraţiilor noastre. Aş vrea ca familia pe care o voi întemeia să cuprindă şi să propulseze visele mele şi, mai ales, pe ale celorlalţi membri. Dar încă nu ştiu de ce protagoniştii acestui film nu au reuşit, nu ştiu dacă nu mă voi împiedica şi eu de aceiaşi bolovani.

  6. Povesti triste, dar foarte adevarate. Fenomenul migratiei in randul femeilor e unul dureros, dar masiv, din pacate. Justificarea ca o fac pt copii mi se pare irelevanta, atata timp cat ceea ce isi doresc mai mult acesti pici este dragostea si atentia mamei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s