Eric Berne, Jocuri pentru adulţi

Tags: ipostazele Părinte, Adult şi Copil, jocuri, contacte sociale, căsnicie, libertate, tranzacţii relaţionale, structurarea timpului, comunicarea, foamea de stimuli, timp, relaţii semi-ritualice, etc.


(Vezi un articol despre această carte)

FRAGMENT, ULTIMUL CAPITOL: LIBERTATEA

Senzaţia de libertate poate fi atinsă prin descătuşarea sau dezvoltarea a trei abilităţi: conectare la prezent, spontaneitatea, apropierea (relaţii sincere şi profunde).

Conectarea la prezent înseamnă capacitatea de a vedea un lucru propriu-zis sau de a auzi, de exemplu, trilul păsărilor, şi de a o face aşa cum poţi anume tu, nu aşa cum ai fost învăţat. Avem motive să credem că modul de a vedea şi auzi al copiilor e total diferit de cel al adulţilor, că în primii ani de viaţă atitudinea faţă de lume este mai mult estetică şi mai puţin intelectuală.

…Un băieţel se uită încâtat la păsări, le ascultă trilul. Deodată vine tatăl său „bun”. El se simte dator să se implice în amuzamentul fiului şi începe să-l „dezvolte”: „Acum se aude gaiţa, iar acum ciripeşte o vrăbiuţă”. Totuşi, din moment ce băieţelul încearcă să diferenţieze triluril,el încetează să le vadă, ca atare, şi să le audă cântarea. Acum trebuie să vadă şi să audă doar ceea ce îi spune tatăl. Atitudinea tatălui, în fond, este îndreptăţită, întrucât acesta înţelege că feciorul nu poate să asculte toată viaţa cântecul păsărelelor. Cu cât mai curând copilul îşi începe „educaţia”, cu atât mai bine. Poate va deveni ornitolog când va creşte.

Dar puţini oameni reuşesc să-şi menţină capacitatea copilărească de a vedea şi auzi. Probabil majoritatea reprezentaţilor speciei umane ratează pentru totdeauna şansa de a deveni pictori, poeţi sau compozitori, din motiv că ei îşi pierd capacitatea de a vedea şi auzi nemijlocit. Aceasta se întâmplă pentru că primesc totul prin intermediari.
Reactivarea capacităţii de a vedea şi auzi nemijlocit este ceea ce numim conectare la prezent. […]

Conectarea presupune să trăieşti în mometul de faţă, nu în trecut sau viitor. Vom ilustra cazul persoanei care se află la volan şi se grăbeşte la serviciu. Acest exemplu ne va ajuta să analizăm câteva opţiuni, specifice stilului de viaţă american. Situaţiile descrise mai jos dau răspuns la întrebarea: „Unde se află conştiinţa omului de la volan în timp ce corpul lui este în maşină?”

1. Principala preocupare a persoanei este să ajungă la timp la serviciu. Acest tip se află cel mai departe de viaţa „aici şi acum”. În timp ce corpul lui se află în maşină, iar conştiinţa e deja la uşile instituţiei, acest om nu observă deloc împrejurimile, cu excepţia cazului când acestea îl împiedică să-şi atingă scopul. Este o nulitate. Principala lui preocupare este cum va arăta în ochii şefului. Dacă totuşi va întârzia, va încerca să se prezinte şefului abia respirând, fără puteri: „Vezi cum m-am străduit”. În timp ce conduce, el este totalmente lipsit de liberate, întrucât teama îl ţine încordat, jumate viu, jumate mort.

2. Sâcâitorul e preocupat mai puţin de a ajunge la timp, mai mult de găsirea unor motivări credibile şi respectabile pentru întârzierea sa. Incidentele – şofatul stângaci al celor din faţă, lumina roşie la toate semafoarele, prostia altor şpferi se înscriu perfect în schema lui şi, în sinea sa, se bucură că acestea îi fac posibil jocul „Vedeţi în ce stare m-au adus!”. Nici acest tip nu observa nimic în jurul său, cu excepţia elementelor care se potrivesc pentru jocul lui. El e viu (conectat) doar pe jumătate. Corpul acestei persoane este în maşină, iar conştiinţa lui caută agitat neajunsuri şi nedreptate.

3. Cu mult mai rar poate fi întâlnit aşa-numitul „şofer după vocaţie”, pentru care şofatul este activitatea preferată şi o adevărată artă. Se strecoară repede şi abil printre maşini, el şi maşina devin un tot întreg. El observă ceea ce se întâmplă în jurul său doar în măsura în care aceasta îi permite să-şi demonstreze iscusinţa. Mai mult decât atât, el rămâne în contact intens cu sine şi cu maşina şi, în acest sens, acest tip trăieşte.

4. Categoria a patra este definită de oamenii conectaţi la viaţă, care nu se grăbesc nicăieri, pentru că trăiesc în prezent, într-un soi de armonie cu toată lumea înconjurătoare, cerul, copacii şi senzaţia de mişcare. A te grăbi înseamnă să desconsideri această lume şi să te gândeşti fie doar la ceea ce nu se vede încă de după cotitură, fie la piedici banale, fie exclusiv la propria persoană.

Într-o zi, un chinez se grăbea să ia tramvaiul. Prietenul său european, care îl însoţea, i-a atras atenţia că dacă iau un tren expres, economisesc 20 de minute. Aşa şi au făcut. Când au coborât în preajma parcului central, chinezul, spre surprinderea amicului său, s-a aşezat pe bancă. „Dacă tot am economisit 20 de minute – a explicat – putem să ne permitem să stăm aceste 20 de minute aici, să ne bucurăm de peisaj”.

Omul, conectat la prezent ştie ce simte, unde se află şi ce oră e. Ştie că după moartea sa copacii vor creşte ca şi mai înainte, dar el nu-i va mai putea vedea, de aceea vrea să-i vadă acum cu toată profunzimea de cre este capabil.

Spontaneitatea reprezintă libertatea de alegere, libertatea de a decide pentru sine ce sentimente să încerci şi modul în care să le manifeşti. Spontaneitatea presupune eliberarea de constrângerea de a simţi ceea ce ai fost educat că trebuie să simţi.

Apropierea reprezintă comportamentul uman spontan, eliberat de „scheme” învăţate de relaţionare, comportament conştient de împrejurimi, comportamentul de copil care trăieşte cu toată sinceritatea în prezent. Dacă persoana percepe lumea nemijlocit, profund şi estetic (prima condiţie a libertăţii, descrisă mai sus), aceasta îi determină ataşamentul şi sentimentele pozitive. Apropierea, în esenţă, este specifică copiilor. Copiii mici, atâta timp cât nu sunt „mutilaţi”, sunt de obicei fiinţe iubitoare, iar aceasta este natura adevărată a apropierii.
________________________________________
Puteţi găsi cartea integral, în rusă, aici

Publicitate

5 gânduri despre &8222;Eric Berne, Jocuri pentru adulţi&8221;

  1. Alxandru zice:

    Dr.Eric Berne propune trei instante generale sau stari – Parinte,Adult,Copil- si spune ca intram intr-una dintre aceste stari in relatiile dintre noi.
    Spune ca in timp ajungem sa ne fie confirmate aceste roluri pe care ni le luam,ajungand astfel intr-un fel de pozitie din care vom efectua tranzactii sociale.
    In timp,toate acestea cobinate cu raspunsul celorlalti la ele ne vor determina destinul nostru si chiar al urmasilor.
    Cartea ofera exemple concrete foate bine alese.Partea practica vine din faptul ca este foarte usor sa identifici aceste stari in viata de zi cu zi si 
    ca explica felul in care ar trebui sa te raportezi la cineva despre care iti dai seama ca e intr-o anumita stare. Cartea aceasta mi-a oferit ceva practic, 
    foarte usor de folosit, si care ma ajuta sa ma adaptez si sa ma misc mai bine pe plan social.Este foarte interesant sa te uiti la un film siropos dupa ce 
    citesti cartea asta. Poti face multe paralele referitoare la cat de mult din comportamentul nostru este indus pri TV.
    Din punctul meu de vedere marele merit al cartii este faptul ca te ajuta sa constientizezi faptul ca tot ce poti face este sa cazi intr-una dintre aceste 
    stari pana nu te schimbi.
    Mai departe – probleme: 
    Starile de adult,copil,parinte nu sunt rele prin ele insele, dar a le prezenta pe ele ca fiind normalitatea inseamna sa pledezi pentru superficialitate si 
    minciuna.Citind varianta asta poti ajunge sa crezi ca suntem toti condamnati sa ne complacem intr-un fel de stare de hipnoza. 
    Pare ca suntem doar niste papusi imitatoare care interactioneaza ca intr-o betie prin diverse jocuri si tranzactii,roluri care au la baza scopuri si dorinte 
    constiente si inconstiente.Imi pare ca oamenii pe care ii descrie Eric Berne, tranzactiile care stau la baza relatiilor dintre oamenii de pretutindeni si 
    faptul ca ele sunt cel elementul definitoriu pentru relatiile sociale, sunt caracteristice unor oameni care nu se cunosc pe ei insisi, care mimeaza 
    autosuficienta si care sunt orientati spre succes material (material in sensul larg, ortodox, al cuvantului) – si, intr-adevar,ele sunt elementul 
    definitoriu pentru societatea de azi. Aceste jocuri definesc relatiile sociale pentru ca majoritatea oamenilor au viata guvernata de valori care ii tin 
    prinsi in acest cerc vicios. De asta cand mergem intr-o manastire e bine sa ii observam pe calugari si sa invatam de la ei,sa vedem cum e in afara acestui 
    cerc.Daca privesti mesajul lui Eric Berne in ansamblu, el doar ofera un sistem de notiuni si explicatii practice spre a te descurca mai bine in a lua parte
     la aceste jocuri,te ajuta sa fi mai bun la ele si,poate,pe undeva,chiar pune o carammida la a sustine acest sistem.
    Uita sau nu crede sau nu stie Eric Berne ca exista o stare de fericire si iubire continua la care se poate ajunge.Sa nu uitam ca omul este facut de catre 
    Dumnezeu pentru a fi in relatie cu El si nu doar sa joace roluri cu ceilalti oameni.Relativistii de azi,desi zic ca cred in Dumnezeu,nu vor sa accepte ca 
    daca chiar exista atunci cu siguranta este atat de mare incat merita sa faci totul pentru El si ca ne putem umple nevoia de infinit din inimi doar cu El.
    As fi vrut sa vad putina profunzime, putin mai mult respect pentru potentialitatea omului de a ajunge sa se depaseasca pe sine,de a ajunge departe pe un 
    drum al desavarsirii inspre asemanarea cu Dumnezeu.
    Problema mea referitoare la felul acesta de a intelege lumea este chiar cea pe care autoul insusi o enunta. Spune el ca orice joc este in esenta necinstit 
    si are totala dreptate – prin urmare,pentru ca vreau sa am virtute si sa fiu sincer, nu doresc jocuri – dar a spune nu doresc jocuri inseamna a spune nu 
    doresc sa fiu integrat in societate.De asta raspunsul Sfintilor la intrebarea „Cum sa placi oamenilor?” este „Sa nu placi oamenilor”. Daca incepi sa 
    intelegi si sa functionezi din perspectiva prezentata de el poti foarte usor sa ajungi sa te complaci in a te minti pe tine insuti,in a nu fi sincer cu 
    tine insuti.Sfintii sunt adevaratul etalon,ei reprezinta un model de bine, pentru ca ei se cunosc pe ei insisi si sunt cei mai sinceri oameni care au 
    trait vreodata. Cred ca modelul nostru trebuie sa fie ei si nu diversi oameni de succes.Sa ne uitam putin la http://www.youtube.com/watch?v=t0WXHBCe9U0i Modelul lui Tadei este 
    Iisus Hristos. Cand te cunosti pe tine insuti nu mai joci nici un rol,faci ce simti. Atata doar ca drumul pana acolo inseamna suferinta.Suferinta cu
    sacrificiu de sine asumat.Cam asa e Tadei. Dar pana sa ajunga acolo lupta cu raul din el insusi a fost una crancena.Lupta asta se poarta in interiorul
    tau-acesta este fondul,daca esti calugar sau traiesti in societate este doar o chestiunea de forma. Parerea mea e ca despre Sfinti nu se 
    poate spune ca joaca un rol. Ei sunt buni dar starea de a fi bun este una care presupune smerenie,sinceritate,frica de Dumnezeu,sacrificiu de sine,
    renuntarea la orice valori lumesti,raportare corecta la Divinitate(nu degeaba Biserica Ortodoxa prin excelenta este numita dreptmaritoare si doxologica). 
    Sfintii Parinti vorbesc despre faptul ca trebuie sa ajungi sa fii ca un copil pentru a castiga Imparatia Cerurilor.Exista in Noul Testament un statut 
    foarte special oferit copiilor si felului lor de a fi.Eric Berne afirma si el ca starea intima cea mai aproape de fericire este cea de copil.
    Sa fie aceasta puntea de legatura dintre teoriile lui si calea propusa de crestinism? Totusi,este vorba de a ajunge sa fii asa cu adevarat si nu de a 
    accepta sa joci un rol – aici este definitoria diferenta intre cele doua moduri de viata. Un exemplu graitor pentru aceasta diferenta este Printul Miskin – 
    construit pe valorile modelului lui Hristos – este considerat prost de catre societate si este o victima inadaptata a acesteia. Asta pentru ca el chiar 
    este ca un copil si nu doar joaca rolul unui copil alternand cu cel al unui adult si parinte.
    Sufletul fiecaruia dintre noi este la fel de important ca toate celalalte suflete la un loc si nu e intelept sa ne complacem in diverse puncte de vedere 
    „obiective”, tributare relativismului din stiinta de azi, in care nu exista bine sau rau ci doar impartialitate.Bine ar fi ca psihologii si ceilalti oameni
    de stiinta sa nu mai excluda existenta Domnului in demersul lor.Avand in vedere perspectiva si partea din Creatie studiata- omul-
    (nu folosesc termenul „obiect de studiu”) este un rau faptul ca in toata aceasta carte nu se face nici o diferenta intre bine si rau,cu alte cuvinte, 
    ca nu se porneste de la premisa ca Iubirea este totul, fiind singura metoda de cunoastere si intelegere.A iubi este posibil doar 
    de la/in comuniune cu/pentru Dumnezeu.Cei care joaca rolurile nu fac asta pentru sunt ignoranti sau supusi unor porniri constiente sau inconstiente ci 
    pentru ca toti cauta iubirea. O cauta dar nu stiu ca Dumnezeu este iubirea, ei nu stiu ca sunt intr-un cerc vicios si din aceasta carte nici nu rezulta 
    ca ar fi ceva in neregula cu asta.A constientiza rolurile pe care ti le asumi in societate, pentru un crestin, inseamna sa-ti dai seama de cat de mult mai 
    ai de evoulat pana sa ajungi la masura Sfintilor.Sa nu ne conformam la a ramane la varianta lui Eric Berne de a trai social sau de a intelege lumea.
    Sa pornim pe o cale care sa ne scoata din a ne raporta la ceilalti prin „jocuri necinstite”,calea care trece prin poarta numita pocainta (pocainta = 
    metanoia = a-ti schimba firea).
     Vorbesc deschis,asa cum sunt (ortodox) si cum gandesc.
    Rugamintea este sa-mi explici cu ce nu esti de acord in punctul de vedere pe care l-am expus mai sus.Unde gresesc si ce preconceptii am?M-ar ajuta sa am un
    feedback referitor la ce sta in spatele celor comentate(sa zicem credinte,principii,frustrari) care m-au facut sa comentez asa cum am facut.
    Iti cer sa treci peste bariera impusa de principiul de a nu face atac la persoana(pentru ca nu o sa ma simt atacat de moment ce eu cer sa-mi spui ce preconceptii am) si de bariera impusa de faptul ca,poate,nu se vorbeste despre religie-daca e ok si pentru tine. As vrea sa stiu si punctul tau de vedere referitor la faptul ca nu se vorbeste in psihologie despre Dumnezeu desi ea se ocupa de om.Sau care e limita convenita pentru avand in vedere ca vorbim despre ceva atat de greu de inteles cum suntem noi(daca e convenita,ca daca nu e atunci sunt si mai dezamagit ca nu stiu macar un psiholog care sa aiba un discurs unde Creatorul nostru sa aiba locul central cuvenit)
    Multumesc anticipat!

    • Anonim zice:

      Domnule Alexandru, nivelul de înțelegere la care ați ajuns dumneavoastră s-a clădit pe astfel de cărți. Nu toate abordau psihologia in context cu divinitatea. Cu toate astea v-au ajutat sa evoluați. Acum vin și alții în urma dumneavoastră, învățând din aceleași cărți și ajungând la descifrări personale. Aceste cărți sunt trepte pe scara dezvoltării. De cele mai multe ori treptele lipsa pe o scara pot împotmoli sau opri ascensiunea.

  2. Așa este, să învățăm să trăim în prezent, pt că doar așa putem fi liberi, fericiți, să re(învățăm) să privim lumea așa cum o fac copiii, Eric Berne afirma si el ca starea intima cea mai aproape de fericire este cea de copil.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s