Lumea mea

Probabil de la taică-meu am moştenit dorinţa asta de a răsturna munţi, pentru că, mă ajută Ada Milea

„dacă fără motive fac aşa, câte aş putea face dacă măcar un motiv aş avea”. Glumeam…

De exemplu, după ce am dormit aproape 6 ore şi am parcurs în ziua aceea 25 km pe bicicletă, după apus de soare decid să-l mai încalec o dată pe Pegas pentru a-mi vizita iubirea. Nu, nu-l anunţ şi nici măcar nu vreau să ştiu dacă mă aşteaptă. Atunci exact asta vroiam să fac şi am făcut. Când ajung voi clarifica dacă ne vedem sau nu. Dacă ba – mai fac o plimbare, cu pletele în vânt, cu senzaţia de libertate în degetele prinse de ghidon.

Şi sentimentul iubirii mai naşte uneori în mine asemenea avânturi. S-ar părea că în numele dragostei, aş răsturna orice munte. Unul dintre munţi: revenind la tata, îmi amintesc cum scotea cazanul cu cartofi scăzuţi din frigider, se răsucea într-un picior la 180 de grade, de-l punea frumuşel pe masă, apoi ridica piciorul drept pe scaun, asta ca să-şi sprijine un cot de genunchi, şi mânca pofticios cu lingura direct din cazan. Atât de pofticios, încât atunci când sunt singură acasă, mă prind făcând la fel. Recent m-a văzut mămica „Oare cui îi semeni?”. Prin contrast, dacă pun masa pentru persoana iubită, scot neapărat farfurii frumoase, aranjez pâinea frumuşel pe un platou, decorez mâncarea şi masa cu ce găsesc mai inspirat. Mmmm, da’ prânzurile noastre pe iarba din parc, pe şalinca mea, în care sunt înfăşurată acum, ca să nu mă înfăşoare frigul? Cu câtă grijă am ales coşuleţul pentru pâine sau fructe şi şerveţele viu colorate!

Orice munte, totuşi nu chiar orice…

Iată când îl aud povestindu-mi despre căsuţa lui, departe-departe, mă ofilesc. Cel mai eroic gând (şi zic asta cu zâmbet amar) care-mi vine este că nu pot sta în calea lui, pentru că eu ştiu – eu vreau să rămân acasă.

Şi nu voi scrie aici despre oamenii pe care îi iubesc, pe care îi îmbrăţişez şi de la care primesc zâmbete şi multe alte bucurii. Mă refer la colţişoare ale oraşului şi oameni pe care îi văd o dată sau de câteva ori, fără să fi discutat vreodată, dar care sunt într-un fel ai mei, pentru că sunt de acasă. De exemplu, azi am văzut a doua oară un băieţel de 4 sau 5 ani, care o duce pe bunica de mânuţă pe str. Pârcălab. Şi discută ca doi prieteni ghiduşi 🙂 Piciul ăsta poartă o căciuliţă a la Pinocchio, de-i acoperă toată coloana vertebrală, şi îi saltă dungile albăstrii când calcă vioi.  Când au ajuns în piaţa mică de tablouri şi obiecte tradiţionale (de lângă teatrul „Eminescu”), i-a întâmpinat o vânzătoare, care abia îşi scotea marfa! Cu ce zâmbet mare şi mimică copilărească îl întreba ceva pe elful nostru! Apoi el şi cu buni şi-au continuat drumul, iar după 5 paşi bunica a întors capul spre mine şi zice un melodios „Hello!”

M-am simţit năucită şi încântată totodată. Vai! m-o fi recunoscut, după ce m-a văzut o singură dată? N-am ezitat să îi salut şi eu. Apoi am auzit o voce la spatele meu şi m-am prins: o salutau pe o altă vânzătoare. Dar bunica a adăugat repede un „Hi!” şi pentru mine, dacă tot i-am salutat. Îmi rămăsese de data trecută impresia că nu sunt din Moldova. Poate tocmai de aia Chişinăul le pare o lume mică, şi salută respectuos pe toţi din mahalaua asta mare 🙂 Cu siguranţă, doamna bunică nu e prietenă şi nici colegă cu vânzătoarele, doar că le vede zilnic, şi le arată că are inima deschisă.

Zece minute mai târziu treceam pe lângă florăria străzii noastre. Ce bine-mi pare că există! Acoperişul deasupra uşii are o formă ca din poveste, şi agăţate de el şi de proptelele acestuia se clatină în vânt stropitorile de toate culorile. Pe prag stau multe ghivece cu flori gingaşe. Mai are florăria asta şi o zână. Că o fi una dintre vânzătoare, că proprietara.. cert e că şi în cea mai banală zi arată şi păşeşte ca o zână. Rochie elegantă de gazdă respectuoasă, pantofi impecabili şi verticalitate admirabilă. Vorba lui Spânăcel, „pentru că fiecare zi este specială”. Probabil e recunoscătoare pentru fiecare dimineaţă nouă în viaţa ei şi arată reverenţă prin felul ei de a fi. Cam aşa cum eu mă bucur de toate culorile toamnei şi am necesitatea să-i răspund, la fel, cu cât mai multe culori 🙂 Azi am salutat-o pe zâna asta! Ce m-am bucurat că tocmai ieşea în prag! A fost şi ea un pic încurcată, dar cred că îi place. Am vrut s-o salut şi pe doamna de la Nefis, sursa noastră de dulciuri cea mai apropiată. M-am gândit însă că va fi dezamăgită dacă intru şi nu cumpăr nimic. Ce prostie! Trebuia să o salut, să ştie că ea contează şi ca om, nu doar în rolul în care a fost angajată. Azi am trecut şi pe lângă vânzătorul meu de cărţi. Tocmai îşi aducea şi el marfa. Tot nu l-am salutat, ca să evit să-i spun că încă n-am citit ce-am cumpărat. Iar o prostie! De ce mă simt datoare cu ceva, şi de asta stric momente simple de apropiere? E, asta rămâne să rezolv eu. Cert e că mă bucur atât de mult de lumea mea!

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s