Berger P., Luckmann T., Construirea socială a realităţii

Tags: sociologia cunoaşterii, limba şi cunoşterea vieţii cotidiene, societatea ca realiate obiectivă, societatea ca realitate subiectivă,  instituţionalizarea, originea universurilor simbolice, interiorizarea, socializarea primară şi secundară, organismul şi personalitatea.

Sociologia cunoaşterii cercetează problematica determinării, modurilor de transmitere şi stocare a cunoştinţelor, condiţionarea socială a modurilor de gândire în diferite perioade istorice, tipul producătorilor de cunoştinţe, formele instituţionale de creaţie etc.

Credo al autorilor: Realitatea se contruieşte social (în cadrul societăţii), iar sociologia cunoaşterii trebuie să analizeze procesele prin intermediul cărora aceasta se construieşte.

Realitatea – calitatea fenomenelor de a exista independent de voinţa noastră.

Cunoştinţa – convingerea în faptul că fenomenele sunt reale şi posedă anumite caracteristici.

********

Omul este corp. Omul are corp.

Omul este un corp, la fel cum se poate spune despre orice alt organism, animal. Pe de altă parte, omul are corp, adică omul se percepe pe sine ca pe o fiinţa diferită de corpul său, ci, din contra, având acest corp în posesia sa. Această percepţie excentrică de către om a propriului corp determină analiza activităţii umane ca existenţă în mediul înconjurător material, pe de o parte, şi ca EXTERNALIZARE a sensului, înţelegerilor subiective, pe de altă parte.

Omul se construieşte pe sine – o axiomă care se referă la al doilea sens, la fiinţa subiectivă, care „are corp”. Dar această axiomă nu trebuie înţeleasă ca construcţie de sine în izolare, într-un sens prometeic. Construcţia omului de către sine însuşi este întotdeauna şi inevitabil o acţiune socială. Omul nu se poate dezvolta ca om în izolare, aşa cum nu poate să nu poate să creeze în izolare un mediu înconjurător uman. Existenţa umană în izolare decurge la nivel animalic. Dar o dată ce apar trăsături specific umane, ajungem în sfera socială. Construcţia naturală a omului şi construcţia lui socială se întrepătrund într-un mod complex. Homo Sapiens este în aceeaşi măsură şi Homo Socius.

Instituţionalizare

Prima fază în crearea instituţiilor este habitualizarea (obişnuinţa). Când trebuie să facă iar şi iar o anumită acţiune, omul ajunge să o facă într-un mod stabil, repetabil; asta chiar în pofida faptului că, teoretic, există zeci de moduri de a face aceeaşi acţiune. Dar omul „îşi simplifică viaţa” alegând un singur tip, pe care îl realizează, cu timpul, aproape inconştient.

Instituţiile apar atunci când unele acţiuni habitualizate sunt tipizate (făcute într-un anumit mod) reciproc de către diferiţi oameni. De menţionat că reciprocitatea tipizărilor instituţionale, specificitatea corespunde nu doar acţiunilor, ci şi actorilor instituţiilor. (Vezi paragraful Roluri).

Instituţiile sunt accesibile tuturor membrilor unui grup social, astfel că pot fi preluate. Înţelegem de aici că instituţiile, create prin tipizare, au totodată puterea de a tipiza.

Instituţiile mai presupun istoricitate şi control. Ele nu pot apărea imediat, ci se creează în timp. Instituţiile au întotdeauna istorie, produsul căreia sunt acestea. Nu e posibilă înţelegerea adecvată a unei instituţii fără înţelegerea procesului istoric care a dus la crearea lui.

Prin simpla existenţă a lor, instituţiile controlează comportamentul omului, impune modele prestabilite, care conferă comportamentului una dintre multele orientări posibile din punct de vedere teoretic. Desigur, uneori instituţiile cele mai importante au şi un mecanism suplimentar de control, de coerciţie, dar acesta este necesar doar atunci când procesele de instituţionalizare nu sunt întru totul reuşite. De exemplu, se poate institui tabu pentru incest ca instituţie. Acest tabu se respectă, în marea majoritate a cazurilor, fără frica coerciţiei, ci prin forţa instituţiei în sine.

Vom prezenta mai jos un exemplu care ilustrează instituţiile in nucleo.

În coexistenţa lor, A şi B (un el şi o ea), observă acţiunile repetate, tipizate ale celuilalt. În măsura în care A face iar un anumit lucru, B îşi poate spune: „Aa, el iar face asta”. Respectiv, B îşi creează un tip de acţiune cu care răspunde la acţiunea X tipizată a lui A. „El iar face asta” se transformă în „Noi iar facem asta”, astfel creându-se o instituţie.

Numai A şi B sunt responsabili de crearea acestei lumi. A şi B sunt în stare să o schimbe sau să o anuleze. Ei au istoricul instituţiilor create în memorie şi înţeleg lumea pe care au creat-o. Totul se schimbă în procesul transmiterii către o nouă generaţie. În timpul acestui proces instituţiile devin „puternice” nu doar pentru copii, ci şi pentru părinţi, datorită oglindirii. Formula „Noi iar facem asta” se înlocuieşte cu formula „Asta aşa se face”. Pur şi simplu atunci când cineva spune „Asta anume aşa se face”, el se convinge pe sine însuşi. Privită din această perspectivă, lumea capătă stabilitate în conştiinţă, ea devine mult mai reală şi nu poate fi schimbată atât de uşor. La acest nivel se poate vorbi de lume socială ca realitate multilaterală, cu care individul se ciocneşte. Instituţiile sociale sunt transmise noii generaţii în calitate de lume obiectivă. În primii ani din viaţă, copilul nu poate deloc să deosebească obiectivitatea fenomenelor naturale de obiectivitatea instituţiilor sociale.

Lumea instituţionalizată este percepută ca REALITATE OBIECTIVĂ. Aceasta are istoria sa, care a existat până la naşterea individului şi va continua să existe după moartea lui. Biografia individuală este percepută ca un episod din istoria obiectivă a societăţii. Instituţiile, în calitate de fenomene istorice şi obiective apar pentru individ ca fapte incontestabile. Astfel, instituţiile apar pentru individ ca fiind externe, păstrându-şi realitatea, indiferent de faptul dacă individului îi place aceasta sau nu. Instituţiile sunt obiective, pentru că individul nu le poate înţelege prin introspecţie, ci trebuie să le studieze aşa cum studiază natura.

E important să avem în vedere faptul că obiectivitatea lumii instituţionalizate este creată de om – este o obiectivitate construită.

Procesul prin care rezultatul acţiunii umane externalizat capătă caracter obiectiv se numeşte obiectivizare.

Lumea instituţionalizată, precum şi fiecare instituţie în parte, reprezintă activitate umană obiectivizată.

Lumea socială este caracterizată de obiectivitate în percepţia oamenilor. Prin aceasta, însă, lumea nu capătă statut ontologic independent de activitatea umană. Cu alte cuvinte, omul înţelege că lumea este un produs subiectiv, la origine, dar care a fost obiectivizat.

Omul şi lumea socială se află într-o RELAŢIE DIALECTICĂ.

Omul şi lumea socială interacţionează. Produsul (lumea socială) are un efect invers asupra producătorului (omul). Trei momente cheie ale acestui continuu proces dialectic sunt externalizarea, obiectivizarea şi internalizarea. [Internalizarea este „transmiterea” lumii sociale noii generaţii în procesul de socializare; lumea socială obiectivă/obiectivizată devine parte din conştiinţă].

Putem înţelege acum corelaţia dintre cele 3 momente dialectice ale realităţii sociale. Fiecare dintre ele determină o nouă faţetă a lumii sociale:

1. Societatea este un produs uman.
2. Societatea este o realitate obiectivă.
3. Omul este un produs social

Rolul cunoştinţelor în dialectica socială

Omul, sau copilul care creşte şi învaţă instituţiile rând pe rând, le percepe finalmente ca fiind integrate. Analizând orice societate, este firesc ca toate instituţiile, fie sociale, economice, politice să fie integrate.

Totuşi, integrarea instituţiilor nu este un imperativ la nivel funcţional. Integrarea lor are, mai degrabă, un caracter secundar. Indivizii fac acţiuni instituţionalizate izolate, dispersate în contextul biografiei lor. Biografia reprezintă un întreg reflectat (sau reflectarea unui întreg), în care acţiunile dispersate sunt percepute, la nivel de conştiinţă (adică de cunoştinţe) nu ca evenimente izolate, ci ca părţi interdependente ale unui univers cognitiv subiectiv.

Aceasta are o mare importanţă pentru analiza fenomenelor sociale. Dacă integrarea lumii instituţionale are sens doar în termeni de cunoştinţe pe care le au membrii acestei lumi, atunci analiza acestor cunoştinţe este fundamentală pentru a analiza şi înţelege lumea instituţionalizată.

De menţionat că nu este vorba doar de sisteme teoretice complexe, cu toate că şi acestea sunt semnificative (mai ales pentru legitimizarea instituţiilor). Dar cunoştinţele teoretice sunt doar o mică şi nici pe departe cea mai importantă parte a ceea ce numim cunoştinţe în societate. Cunoştinţele de importanţă primordială pentru lumea instituţionalizată sunt cele pre-teoretice. Acestea sunt „tot ceea ce ştie fiecare” despre lumea socială şi reprezintă ansamblul de reguli de comportament, principii morale şi recomandări, proverbe, valori şi credinţe, mituri etc.

Aceste cunoştinţe definesc sfera instituţionalizată a comportamentului şi, în acelaşi timp, motivează (sau mobilizează) comportamentul instituţionalizat. Ele definesc şi construiesc rolurile, pe care trebuie să le „joace” actorii în instituţiile sociale. (Vezi paragraful Roluri).

Cunoştinţele pre-teoretice sunt obiectivizate social, adică reprezintă ansamblul de adevăruri despre realitate universal acceptate. Aceste adevăruri devin cunoştinţe atunci când structurile, instituţiile obiectivizate ale lumii sociale sunt interiorizate (devin parte din conştiinţa individuală) în procesul de socializare.

Astfel, cunoştinţele sunt esenţa, măduva DIALECTICII FUNDAMENTALE A SOCIETĂŢII.

1. Ele programează  canalele prin care, în procesul de externalizare, se creează lumea obiectivă.
2. Ele obiectivizează această lume cu ajutorul sistemului  cognitiv (ele organizează lumea pe categorii de obiecte, care trebuie percepute ca realitate).
3. Apoi ele iar sunt internalizate ca adevăr obiectiv.

Pentru o mai bună înţelegere a acestor trei faze, subliniem că temelia cunoştinţelor pre-teorerice este LIMBA (în general, limbajul de orice fel).

Segmentarea instituţională (specializarea, diviziunea muncii) este însoţită de repartizarea corespunzătoare a  cunoştinţelor. Astfel, crearea subuniversurilor cognitive izolate poate varia de la accente în procesul specializării pe roluri până în momentul când cunoştinţele, organizate ca subuniversuri cognitive devin ezoterice, spre deosebire bagajul de cunoştinţe comun, general.

Revenind la obiectivizare, menţionăm că lumea instituţionalizată poate fi obiectivizată în diferite moduri, în măsură diferită. În consecinţă, lumea instituţională sau o parte a acesteia pot fi, în diferite grade, percepute ca fapte non-umane. Astfel, mai sus subliniam că perceperea lumii ca fiind obiectivă nu exclude înţelegerea că ea este un produs subiectiv. Totuşi, în cazuri aparte, obiectivizarea poate lua o formă radicalizată…

Reificarea
Reificarea reprezintă percepţia fenomenelor umane ca fiind non-umane (independente de oameni) şi, uneori, în termeni supraumani. Cu alte cuvinte, reificarea este perceperea produselor activităţii umane ca pe ceva totalmente diferit de ultima,  ca pe fapte naturale, consecinţe ale  legilor cosmice sau manifestări ale voinţei divine. Reificarea înseamnă fie că omul a uitat de paternitatea sa asupra lumii umane, fie că omul nu înţelege legătura dialectică dintre omul-creator şi creaţia sa. O lume reificată este o lume dezumanizată. Ea este înţeleasă de către om ca o realitate străină, ca opus alienum, pe care nu o poate controla, şi nu ca opus proprium al propriei sale activităţi de producere. Reificarea este ultimul nivel în procesul de obiectivizare. Corelaţia dintre om şi lumea lui este inversată în conştiinţă: omul, creatorul lumii, este perceput ca produsul lumii, iar activitatea umană – epifenomen al proceselor non-umane.

De subliniat că reificarea este un tip de configuraţie a conştiinţei, mai exact, o configuraţie a obiectivizării lumii umane de către om. Chiar percepând lumea în termeni reificaţi, omul continuă să o creeze. Este paradoxal că omul creează o realitate care îl neagă.

Reificarea este posibilă atât la nivel pre-teoretic, cât şi la nivel teoretic. Reificarea există în conştiinţa celui mai obişnuit om. Ar fi eronat să definim reificare ca distorsionare a percepţiei iniţiale, nereificate a lumii sociale. Din contra, perceperea şi interpretarea primară a lumii sociale era destul de reificată. Asta înseamnă că  înţelegerea reificării ca configuraţie a conştiinţei depinde de o dereificare, fie şi relativă, a conştiinţei. Dereificarea apare târziu, atât din punct de vedere istoric, cât şi în biografiile individuale.

Reţeta principală a reificării instituţiilor este atribuirea  de statut ontologic (care poate fi diferit) independent de activitatea şi semnificaţii umane.  De exemplu,  căsătoria poate fi reificată în următoarele moduri diferite: ca imitarea actelor divine de procreare, manifestare universală a legilor naturale, efect iminent al puterilor biologice şi psihologice sau, în anumite sisteme relaţionale, ca imperativ de funcţionare al sistemei sociale. Aspectul comun al acestor reificări  este perceperea căsătoriei ca pe reproducţie umană continuă. Observăm din acest exemplu că reificarea poate avea loc atât la nivel teoretic, cât şi pre-teoretic. Datorită reificării, lumea instituţionalizată începe să se contopească cu lumea naturală. El devine necesar, devine soartă.

La fel ca în cazul instituţiilor, pot fi reificate şi rolurile. Acea parte a conştiinţei de sine, care a fost obiectivizată devenind rol, este percepută, de această dată, ca soartă inevitabilă, pentru care individul nu se consideră responsabil. Paradigma unei astfel de reificări este afirmaţia: „Nu am de ales, eu trebuie să procedez aşa în virtutea condiţiei mele” – de soţ, de tată, de general, de arhiepiscop, gangster sau călău. Această reificare micşorează distanţa pe care o poate stabili omul între el şi rolul său, distanţă care poate fi înţeleasă ca spaţiu de manevră. Distanţa, nelipsită din fiecare obiectivizare, rămâne, fireşte, dar se micşorează, ca efect al depersonalizării, se diminuează până la minim.

Roluri
Subliniam mai sus că reciprocitatea tipizărilor instituţionale, specificitatea corespunde nu doar acţiunilor, ci şi actorilor instituţiilor. Această tipizare  a actorilor reprezintă roluri. Cu ajutorul rolurilor, instituţiile devin experienţă individuală. Doar jucând anumite roluri, indivizii devin participanţi ai lumii sociale. Internalizând aceste roluri, ei fac această lume reală în mod subiectiv pentru sine.

Rolurile reprezintă lumea instituţionalizată la două nivele. În primul rând, interpretarea unui rol este manifestarea rolului în sine. De exemplu, în procesul de pronunţare a sentinţei, în rolul de judecător, individul care pronunţă sentinţa acţiunează nu din proprie voinţă, ci în calitate de judecător. Rolul de judecător este corelat cu alte roluri, ansamblul cărora alcătuiesc instituţia dreptului. Judecătorul acţionează ca reprezentant al acestei instituţii. Doar atunci când este reprezentat de cei care îşi asumă rolurile, instituţia se poate manifesta în experienţa reală. Instituţia, cu toată gama de acţiuni programate pe care le include, este asemenea unei opere dramatice. Punerea în scenă a dramei depinde de implicarea în mod repetat a actorilor vii a rolurilor prestabilite. Actorii, respectiv oamenii în acţiune întruchipează rolurile şi actualizează drama. A spune că rolurile reprezintă instituţiile echivalează cu a spune că rolurile dau instituţiilor posibilitatea de a exista în permanenţă, fiind prezente în experienţa invidizilor vii.

Instituţiile pot fi prezentate şi altfel. Ele pot fi materializate în experienţă prin obiectivizare lingvistică – de la cele mai simple denumiri verbale până la desemnare, ilustrare simbolică complexă a realităţii.

Oricare reprezentare rămâne moartă,  neînsufleţită (adică lipsită de realitate subiectivă), până în momentul când sunt aduse la viaţă în comportamentul uman actual.