Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

„- Ce-i o iubire, ca s-o faci regula casnica? A se sterge pe picioare la usa… a nu-si însela barbatul… asa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalitatii? Dar infinit mai superficiala înca e formula lui Corabu. Cum? se pot desparti asa de usor doi amanti? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rana si se lipeste de ea de nu-l poti desface decât cu suferinte de neîndurat… dar doua suflete care s-au împletit… au crescut apoi laolalta? Daca admiti ca o casnicie e o asociatie pentru bunul trai în viata, e rusinos, fireste, sa protestezi atunci când e dizolvata. Dar cum sa primesti formula de metafizica vulgara ca iubirea sufleteasca e o conjugare de entitati abstracte, care când se desfac se regasesc în aceeasi forma si cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apa si sare, pusi la distilat, dau un litru si jumatate de apa si o jumatate de litru de sare; amesteci iar si iar ai doi litri de apa si sare? A crede ca iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplista înseamna, fireste, a discuta ca toata lumea, prosteste… O femeie îsi da sufletul si pe urma si-l reia intact. Si de ce nu? Are drept sa ia înapoi exact cât a dat. […] Shylock n-a avut curajul sa taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, caci stia ca asta nu se poate. Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, care e iubirea, poate sa-si ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca rau restului.”

Cartea întâi, La piatra craiului, în munte

„Un proverb e de părere că dacă vrea să-şi înece câinele, ţăranul spune că e turbat. Mult mai exact ar fi adevărul acesta formulat însă aşa: Când ţăranul are interes să-şi înece câinele, începe să se convingă, din ce în ce mai mult, că e turbat. E greşit să socoţi că la firile mediocre inteligenţa rămâne deasupra intereselor. La origine (Bergson are neîndoios dreptate) inteligenţa n-a fost decât un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc pentru apărarea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a rămas şi azi acelaşi lucru. Ei nu pricep decât ceea ce au interes să priceapă. Ceea ce le contrazice interesele le contrazice fundamental şi inteligenţa. În afară de un număr infim de perverşi – dacă or fi existând cu adevărat – nimeni nu poate face răul, dacă inteligenţa lui nu-i primeşte asta. Numai că această inteligenţă e un consilier extrem de servil la cei neevoluaţi şi, asemeni curtenilor laşi, justifică orice. Lupul crede sincer că mielul îi tulbură apa, şi despotul, care ucide mii de oameni, o face pentru că e crâncen convins că altminteri va fi ucis el.”

Cartea întâi, Diagonalele unui testament

„Sa tulburi atât de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii atât de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau în jocul intim al personalitatii mele. De unde pâna aci, toate femeile bune, care treceau în trasuri si echipaje luxoase, ma tulburau prin voluptatea cu care îmbiau pe oricine, în treacat – si pe care mi-ar fi împartasit-o, cine stie, în anumite conditii si mie – femeia aceasta începuse sa-mi fie scumpa tocmai prin bucuria pe care eu i-o dadeam, facându-ma sa cunosc astfel placerea neasemanata de a fi dorit si de a fi eu însumi cauza de voluptate.”

Cartea întâi, Diagonalele unui testament

„Nu, atâta luciditate e insuportabila, dezgustatoare. Îmi închipui ca esti în stare nu numai sa-ti examinezi exagerat partenera, dar ca, în ultimele clipe ale îmbratisarii, sa-ti dai seama exact de ceea ce simti, ca si când ai asista la un spectacol strain…- Doamna, e perfect adevarat ce banuiti, dar încheierea dumneavoastra – numai – e falsa. Atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum, dealtfel, atentia sporeste si durerea de dinti. Marii voluptuosi si cei care traiesc intens viata sunt, neaparat, si ultralucizi.”

Cartea întâi, E tot filozofie...

„Am înteles, din nou, ca iubirea fizica frumoasa e o profanare. E nevoia amara de a zdrobi, de a razbi într-o îmbratisare, odata cu trupul framântat, si sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. Si cu atât mai apriga e voluptatea acestei pângariri, cu cât mai plina de noblete e icoana rasturnata. Cauti, crescând în exasperata, în smintita însurubare, durerile si bucuriile trecute, frumusetea luminoasa a fericirilor traite, palmuiesti devotamente de înger lânced si gingasii înduiosatoare, jocuri de inteligenta neasemanate si melancolii zâmbitoare. E bucuria de a vedea, ravasita, lesinata de voluptate – prin tine – femeia draga cu sufletul zapacit de aceasta goana continua, si pe urma încremenit în spasm, ca în fata unui miracol. […] Interesul sexual e nul în afara de ideea de personalitate.”

Cartea întâi, Între oglinzi paralele

„Chiar dupa ce m-am însurat, prietenii ma îmbiau la petreceri cu cocote, dar si când izbuteau sa ma convinga, si oricât erau de frumoase, aveam impresia ca ma culc cu manechine de cârpa, fara acea caldura tainica animala, care, când ti-e scumpa, te înduioseaza si te deznadajduieste în nebunia unei totale îmbratisari.”

Cartea întâi, Comunicat apocrif

„După ce a sfârşit şcola militară, a fost trimis cu unitatea lui, în iarta grea 1915-1916, să facă alpinism pe crestele de granit ale munţilor, prin zăpada până la brâu, ca să împiedice contrabandele de vite spre Austro-Ungaria. Întors, câtva timp, în primăvară, în Bucureşti, a aflat cu destulă mirare despre ce anume este vorba… Speculanţii, aceia care făceau afaceri pe cont propriu, năimeau o lume de nenorociţi, care să le treacă ei, aceşti nenorociţi, cu preţul vieţii lor, cirezi de boi peste munţi, peste graniţă, dincolo, unde o vită era plătită de cinci ori preţul ei. Făcând asta, capitalişii exportului fraudulor intrau însă în concurenţă cu banda cumnaţilor şi a verilor guvernamentali, care îşi treceau şi ei vitele peste graniţe, dar folosind doar câte o pagină de hârtie bătută la maşină, cu alte cuvinte folosind „permise” (termen devenit pe atunci faimos) în regulă, şi transportau vitele în vagoane de marfă, convoi după convoi, chiar prin staţiile cele mari de frontieră. Prin urmare, rolul scriitorului, care nu era încă scriitor, şi al soţilor săi era ca să împiedice, sus pe teren, o concurenţă pe care unii lezaţi o socoteau „ilegală” şi, ce mai încoace şi încolo, de neîngăduit. Până la urmă, oamenii, ei între ei, au ajuns la o înţelegere „cinstită”, cei guvernamentali vânzându-şi de-a dreptul, organizatorilor de contrabande, hârtiuţele, „permisele” precum s-a spus, contra aur.

Foştii contrabandişti câştigau, e adevărat, mai puţin la un transport în parte, dar se oficializau în schimb, şi-şi treceau marfa salutaţi acum de şeful de gară şi de cel de vamă. Mai puţin chiar nu câştigau, căci în schimbul preţului plătit pe hârtiuţă, pe permis, îşi tot lărgeau cifra de afaceri, fiindcă guvernul, având multe rude şi prieteni, iscăleau toată ziua hârtiuţe pentru oamenii lui.

Lungi convoaie după convoaie, încărcate nu numai cu cirezi de vite, ci şi cu grâu, cu mazăre, cu fasole, cu porci graşi şi tot ce se cerea dincolo, peste munţi, într-o ţară secătuită de război, treceau zi şi noapte, duduind şi fluierând, pe lângă unităţile, pe lângă ostaşii care vegheau în tranşeele de la graniţă, ducându-se să aprovizioneze tocmai pe cei care în discursurile patrioţilor năprasnici, ale partidelor politice, erau înfieraţi ca duşmani de veacuri ai neamului românesc şi împotriva cărora cereau o neîntârziată intrare în război. Singura concesie făcută era că uşile vagoanelor se zăvorau, iar ferestrele se vopseau cu var, ca nu cumva, Doamne fereşte, trimişii care le însoţeau, să vadă tranşeele săpate”.

Cuvânt după un sfert de veac (1955)

„În treacăt fie spus, multe ar fi de povestit despre acel Iaşi al refugiului şi al dezmăţului, unde femeile mondene se duceau la petrecerile iuţite cu cântece de lăutari, cele mai multe fiind îmbrăcate cochet în rochii făcute din stofe sustrase din depozitele armatei, în timp ce soldaţii din tranşeele de la Oituz la Putna degerau, îmbrăcaţi în zdrenţe, în gropile care-i afumau, când încercau să facă foc, căci nu se puteau trimite nici măcar unelte rudimentare de construcţie şi erau hrăniţi la nesfârşit cu mazăre cu gărgăriţe. Mâncau mazăre cu gărgăriţe şi jurau mână în mână, soldaţi li atâţia ofiţeri, că după război, după întoarcerea acasă, vor cere socoteala burgheziei pentru păcatele ei şi vor lupta ca acest război să fi fost ultimul”.

Cuvânt după un sfert de veac (1955)

„Fireşte, oamenii uită uşor şi nu le place să le aminteşti prea multe lucruri, iar de atunci au venit altele la fel şi mulţi nu văd deloc cum se leagă verigă de verigă”.

Cuvânt după un sfert de veac (1955)

„Oare lumea românească e în stare numai de păţanii, nu şi de „experienţe”?”

Cuvânt după un sfert de veac (1955)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s