Bruckner Pascal, Melancolia democraţiei. Cum să trăieşti fără duşmani?

[Traducere în română de Maria Ivănescu, 1996]

Sumar:

Prefaţa

Introducere: O euforie bine temperată

Dorul de duşmani

1. Traumatismul păcii

Atotputerea monstrului

Fatalismul eşecului

O catastrofă simbolică

Descalificarea războiului

Daţi-mi înapoi adversarul

2. Politica invizibilă

Căderea tensiunii

Gemene fără voie

Învierea morţilor

Cetăţeanul versatil

Arta de a culege resturile

Să uităm politica?

Imprecatorul şi preafericitul

3. Prietenii Providenţei

Noua istorie sfântă

Sunteţi formidabili

Domnul Jourdain al democraţiei

Triumful chietismului

Mitologiile vieţii în puf

Idila şi beatitudinea

4. Curtezanii Apocalipsei

Iluminarea de la Vincennes

Împărăţia rămăşiţelor

Misterul mântuirii

Nu te atinge de cultura mea

Spre un Disneyland de lux?

5. Nesăbuinţele spiritului critic

Să gândeşti întotdeauna la ce-i mai rău (Luther)

Patologiile păcii

Cataclisme ieftine

Patos şi fatalism

Otrava oboselii

6. Fervoare şi plictis

Semnul egal

Platitudinea şi superstiţie

Ambiguitatea scepticismului

În marea noapte a echivalenţei

Libertate, libertate dispreţuită

7. Tentaţia retragerii

Paradisul prin comparaţie

Înţelepciunea încornoratului

Complicitatea cu Răul

Melancolia învingătorului

Laşitatea Occidentului

Sfârşitul lumii?

Grija pentru ceilalţi

Timpurile de Fier

* * * *

Prefaţa

Purtăm temeinic, încă şi mereu, doliul urmând dispariţiei unui duşman unic, înlocuit printr-o multitudine de ameninţări, cu atât mai înfricoşătoare cu cât sunt mai greu de identificat. [p. 5]

Lumea până acum divizată în două a devenit multipolară, adică absolut opacă. [p. 6]

Salvatoare pentru gândire, complexitatea este mortală pentru acţiune: pasivitatea opiniei publice aici îşi are originea. Într-o epocă în care istoria năvăleşte ca o vijelie peste noi într-o zdrobitoare acumulare de fapte, a înţelege pur şi simplu ce se întâmplă devine din ce în ce mai greu, iar noţiunea de „complexitate” a devenit noul fetiş intelectual, consfinţind neputinţa (pentru că e complicat, nu facem nimic). [p. 7]

Fanatici ai Apocalipsei, ei au nevoie de o nouă grozăvie: echilibrul lor depinde de ea. [p. 7]

Incapacitatea de a gândi naţionalismul altfel decât în termeni de „regresiune” şi de „tribalism” a condus deja în ceea ce priveşte Iugoslavia la un formidabil şi tragic consens: a transformat victima croată, vinovată de a fi provocat secesiunea, în călău, iar pe agresorul sârbo-federal, creditat cu o voinţă de unitate, în inocent. [p. 8]

Anticomunismul, ca şi antifascismul alcătuiesc condiţiile elementare ale conştiinţei democratice şi ele au fost indispensabile pentru a doborî regimurile de dictatură: dar nu mai sunt de ajuns pentru înţelegerea situaţiei actuale. [p. 8]

…ordinea mondială este mult mai mult decât un artificiu verbal de circumstanţă şi nu trebuie invocat fără să înceri să-l aplici. [p. 10]

Uitarea şi capriciul sunt cele două cârje ale conştiinţei noastre politice. [p. 11]

(americanii) Pretind să civilizeze pământul şi nu vor să răstoarne măcar un autocrat infam (Saddamn Hussein, n.r.), când acest lucru nu depinde decât de ei. Trebuie să fii ori mai consecvent, ori mai modest şi să-ţi interzici invocarea dreptului când te pregăteşti să duci un război normal, adică unul murdar şi dubios; să nu apelezi la drept când te mărgineşti să restabileşti doar ordinea. Această inaptitudine de a-ţi pune actele în acord cu valorile lor este periculoasă nu numai pentru faptul că data viitoare opinia publică â, dezabuzată de atâtea jurăminte false, nu va mai adera, dar mai ales pentru că se discreditează un ideal de la care ne reclamăm cu toţii. [p. 11]

Să respingem, cu alte cuvinte, cinismul sau amărăciunea în beneficial unui scepticism activ în care să ne recunoaştem cu umilinţă limitele, fără a abandona voinţa de reforme. [p. 12]

Nu este deloc dovedit că libertatea, pluralismul şi deliberarea ar constitui cea mai mare dorinţă a omului; trebuie să le propunem. [p. 12]

Dezorientat, cetăţeanul riscă mereu să-şi abandoneze drepturile şi responsabilităţile unui „salvator” sau unui „caudillo” oarecare. Pentru a frâna această derivă, ni se impun o serie de sarcini; în primul rând, revizuirea sistemului educaţional, producător mai mult de ignoranţă decât de ştiinţă, şi relansarea elitismului republican, dar şi regândirea formelor reprezentărilor ţinând cont de secolul al XIX-lea, devenite caduce; reevaluarea Statului-providenţă care asigură din ce în ce mai greu protecţia socială, reconsiderarea prerogativelor Statului-naţiune slăbit de construcţia europeană; reorientarea informaţiei spre un surplus de rigoare, pentru a nu mai face din ea auxiliara confuziei sau anexa divertismentului, ci canalul înţelegerii lumii. Acestea reprezintă tot atâtea direcţii care redefinesc o nouă idee despre cetăţenie, mai responsabilă şi mai constrângătoare. [p. 13]

Politica este “imposibilă”, dar abandonul politicii este dramatic. [p. 13]

Denunţarea unei frivolităţi, prea adesea criminală, să nu ne împiedice să acordăm încredere oamenilor, aptitudinii lor de a-şi corecta propriile greşeli, de a-şi immpune limite şi de a ţine trează înţelegerea pericolelor. [p. 13]

Atunci Maharbal reluă: “Acum îmi dau seama că zeii nu dau totul unui singur om. Ştii să învingi, Hannibal, dar nu ştii să profiţi de victorie”. [p. 14]

Introducere: O euforie bine temperată

…acest regim e hulit în numele unei viziuni organice a corpului social sau ak unei concepţii intransigente despre justiţie. […] Pentru cea dintâi, vântul democratic, întreţinut de vrajbe artificiale prin jocul partidelor, prin libertatea acordată presei şi opiniilor, descompune societatea în indivizi singuri, deopotrivă vulnerabili şi dezrădăcinaţi. Pentru cea de-a doua, înşelându-i pe exploataţi cu vane ficţiuni (dreptul, reprezentarea, parlamentarismul), ea sporeşte confortul claselor dominante, nefiind în fond, decît cea mai subtilă manieră pentru un popor de a-şi alege stăpânii care-l vor înşela şi oprima. [p. 17]

Am intrat în era melancoliei democraţiei pentru că, odată cu triumful nostrum, bănuim că am pierdut ceva: gustul de a dori democraţia pentru noi şi pentru alţii, fiind foarte rari astăzi cei ce o contestă. Cu alte cuvinte, dacă nimeni nu este împotrivă, abia dacă avem forţa să-i fim alături. [p. 18]

Există nenorociri care nu pot fi niciodată justificate, iar sângele care ar fi trebuit să fecundeze viitorul, mai degrabă l-a sterilizat. [p. 19]

Am învăţat că orice luptă este doldora de intoleranţe, că cea mai nobilă din cauze, prin izbânda ei, poate da naştere unei noi opresiuni, că din victima de ieri va ieşi călăul prezentabil de mâine. [p. 20]

…lumea a deveneit un vast muzeu în pericol. Dorim o dovadă suplimentară? În martie, 1989, la Haga, 20 de ţări au semnat o convenţie care proclamă dreptul la viaţă (era vorba de protecţia straturilor de ozon împotriva efectelor dezastruoase ale clorofluorcarbonului). Aţi citit bine, nu? După milioane de ani de aventură umană s-a ajuns să se proclame nu că omul aravea dreptul la sănătate sau la instrucţie, ci măcar dreptul să existe. Ce progres! [p. 22]

Traumatismul păcii

Cel care trăieşte luptând împotriva unui duşman are tot interesul ca el să rămână în viaţă. (Nietzsche) [p. 26]

Un tânăr ofiţer a fost repartizat, pentru primul lui post, la o garnizoană îndepărtată, fortul Bastiani, situat la hotarul unui deşert din nord. Viaţa în fort, înţepenită într-un ritual pe cât de zadarnic pe atât de riguros, era ritmată de o singură eventualitate: sosirea invadatorilor, a temuţilor tătari. Toţi soldaţii care locuiau în fort aşteptau de ani de zile acest eveniment care ar fi justificat prezenţa lor acolo. Refuzându-l, apoi lăsându-se sedus şi aproape vrăjit de acest vis, tânărul locotenent pândeşte şi el la rândul lui, marea ocazie. Timpul trece, falsele alerte vin şi se duc, „ceasul miraculos care bate măcar o dată pentru fiecare” întârzie, deşertul rămâne pustiu. (Dinno Buzzati, Deşertul tătarilor, 1940). Dacă romanul îşi păstrează şi astăzi ciudata lui forţă, faptul se datorează simbolului care exprimă pe deplin situaţia din Europa de Vest. [p. 26]

Acest lucru l-a înţeles foarte bine Grigori Arbatov, directorul institutului pentru studii nord-americane ale Academiei Sovietice de Ştiinţe, cînd a declarat juriştilor americani: „Suntem pe cale să vă facem un mare rău, suntem pe calesă vă lipsim de un duşman” (citat de Andre Fontaine în Le Monde, 27 mai 1988) [p. 27]

Fatalismul eşecului

Ideea unei reconcilieri devenea de neconceput, în ciuda sfatului lui Kant pentru care nimic într-o înfruntare nu trebuie să facă pacea şi înţelegerea viitoare imposibilă. Negaţie a vieţii, totalitarismul nu putea decât pieri sau învinge. [p. 31]

A fost neglijată penetraţia ideilor occidentale sau, până la urmă, cum spunea Napoleon în ultimii ani ai vieţii „spiritul învinge întotdeauna sabia”? Fapt e că în viziunea despre Uniunea Sovietică fatalismul eşecului a fost predominant. [p. 32]

Istoricul Helene Carrere d’Encosse recunoscuse cu o rară perspicacitate că regimul rus lăsase lăsase o marjă de autonomie sporită societăţii, că Bisericile ortodoxă şi baptistă, asemenea islamului, menţinuseră o sferă de idei şi credinţe străine comunismului oficial şi mai ales că naţionalităţile, întreţinând tradiţii şi norme incompatibile cu cele ale puterii, făcea să apese asupra imperiului o ameninţare constantă de dizlocare. Pe de altă parte, scriitorul Alexandre Zinoviev, chiar dacă crede că o refomă a sistemului este iluzoriem a arătat cum Homo Sovieticus se protejează de atingerea ideologiei printr-o adeziune de faţadă care să-i permită să-şi păstreze personalitatea. [p. 34]

O catastrofă simbolică

Putem întotdeauna bănui, teza extremă, că Perestroika a fost ultima viclenie a sovietismului pentru a salva esenţialul, cedând numai în amănunt; numai că ar semăna cu nenorocirea acelui om care-şi taie gâtul pentru a face pe mortul. [p. 34]

Obligaţia de a controla şi urmări mişcările adversarului ne face atenţi la cele mai mici schimbări, la conflictele cele mai mărunte. Solidari cu machisardul roşu, cu muncitorul polonez, cu populaţia bidonvilurilor vietnameze, al rezistentului afgan, trebuia să ţinem cont de particularităţile lor: pe scurt, din Peru până în Angola, umanitatea era o singură patrie, grija noastră comună (numeroase ţări din sud folosesc cu abilitate rivalităţile între marile puteri pentru a se face dorite şi a obţine ajutoare suplimentare). [p. 35]

Cum am putea nega că regimurile marxiste, cu toate monstruozităţile lor, nu ne-au obligat să luăm în considerare pe acei sub-oameni pe care umanismul clasic îi excludea. Fără acele hidoase sperietori care erau „democraţiile populare” nu e chiar atât de sigur că societăţile noastre, bântuite de teama unei clase muncitoare lunecând spre comunism, nu s-ar fi format atât de repede. [p. 37]

Descalificarea războiului

Aparţinem unei generaţii pentru care ierarhia, comandamentul, viaţa în cazărmi, lătrăturile caporalilor, au apărut întotdeauna ca o insuportabilă piedică împotriva autonomiei individuale. Care este rezultatul cel mai evident al serviciului militar în Franţa? Protestul unei părţi a tineretului împotriva armatei şi transformarea fiecărui recrut într-un pacifist sau neutralist virtual. Conform unui raport cerut în toamna anului 1989 de ministerul Apărării, un tânăr francez din patru, aparţinând în general mediilor favorizate, nu-şi efectuează serviciul naţional. Acesta din urmă îşi pierde funcţia tradiţională de egalizare a claselor, în timp ce absolvenţii universităţilor se îndreaptă de preferinţă spre servicii civile. În toate cazurile cea care pierde este ideea de apărare. [p. 40]

Lenin spunea că o clasă de avuţi au prea mult de pierdut ca să facă o revoluţie (în numele acestui argument, toate guvernele moderate au încurajat ascensiunea celor mai lipsiţi la proprietate). [p. 42]

Daţi-mi înapoi adversarul

Un duşman este o provizie pentru viitor, o modalitate a unui grup de a-şi asigura coeziunea, de a se stabili ca opozant; şi cea mai bună modalitate de a se reforma, corectând neîncetat imaginea stângace pe care i-o oferă celălalt. Este, în sfârşit, certitudinea de a dura, traversând ostilitatea celuilalt care, paradoxal, ne sporeşte starea de bine negându-ne. Dacă nu eşti niciodată sigur de iubirea prietenilor, te poţi odihni liniştit pe ura duşmanilor. ). [p. 44]

Cetăţeanul versatil

Manifestând o lipsă de respect totală faţă de conducători, care uneori se transforma în idolatrie (Mitterand-Dieu, Begin-rege, Reagan for Pope), cetăţeanul pleacă o ureche atentă şi la fel de distantă la credinţele antagoniste; [p. 60]

Ce este omul contemporan? Suma tuturor luptelor care l-au construit, vesela cacofonie, puţin conservator, puţin revoluţionar, puţin agnostic, puţin credincios, trăgând hăis, sau un mic haos de idei diverse care doreşte totul şi contrariul său. Străbătut de entuziasme pasagere şi convingeri aleatorii, opiniile lui se schimbă asemenea banilor, în voia circumstanţelor. […] Un sondaj publicat în magazinul Le Point, în 1988, ne informează că 44 % din francezi contra 25 % sunt în favoarea planificării, dar 71 % contra 15 % – pentru concurenţă. 69 % contra 19 % pentru liberul schimb, 42 % contra 36 % pentru privatizări; dar 51 % contra 29 % împotriva capitalismului şi 51 % contra 31 % pentru socialism, în timp ce 68 % contra 17 % resping comunismul şi marxismul. Pe scurt, francezul de astăzi este un copil răsfăţat care vrea totul şi ce e mai bun din tot: o monedă puternică, o libertate de manevră absolută şi avantajele securităţii. [p. 61]

Despotismul îşi face un fel de virtute din resemnare, descurajându-şi supuşii să nu întreprindă nimic. Noi am ajuns aici pe căi exact contrare: prin bunăstare şi un spirit de independenţă sălbatică. Libertăţile fundamentale sunt garantate, dar individul, pe cât de rătăcit, pe atât de neîncrezător, se retrage din viaţa publică (sau, mai degrabă, şi nuanţa este importantă, se ţine în rezervă decât în retragere din politică). [p. 62]

[…] adevărul este că egoismele categoriale s-au dezlănţuit mai puternic decât oricând într-o moderaţie, într-adevăr, quasi-generală şi într-o indiferenţă a fiecăruia faţă de toţi. Adevărul este că societatea noastră, sătulă de mitologiile pauperiste s-au abonat la basmul cu Feţi Frumoşi şi nu mai vrea să audă de lucruri negative. [p. 64]

Ironie a lucrurilor: abandonul unui discurs politic extremist care a părăsit scena lumii trebuia să ne restituie toată bogăţia socială înăbuşită până atunci; dar tocmai de această lume ne-am despărţit, repliindu-ne în noi înşine. [p. 64]

Ieri încă, în discursul anumitor intelectuali, ea [politica, n.r.] însemna totul (manieră subversivă de a descalifica); astăzi, ea nu mai înseamnă nimic. [p. 65]

Recunoaştere a împărţirii oamenilor şi a fragilităţii a ceea ce-i uneşte, democraţia nu merge niciodată de la sine. Ea are nevoie de instituţii puternice şi de opinii publice active şi nu se poate lipsi de una sau cealaltă fără să fie grav afectată. În această privinţă, politica nu mai este un laţ care să ţină legate activităţile umane (ca în regiunile totalitare) şi nici o simplă ajustare de scopuri şi mijloace în vederea satisfacerii unor nevoi. Spre deosebire de economie şi cultură, funciarmente neegalitare, ea constituie unicul domeniu, la distanţă de societate, în care cetăţenii îşi pot vorbi de la egal la egal, dezbătând împreună sensul existenţei lor colective şi împărtăşindu-şi posiiblitatea de a acţiona. Ea îi leagă pe indivizi opunându-i, rămânând deci mereu acea indispensabilă „auto-educaţie a raţiunii” în care Karl Jaspers vedea vocaţia ei cea mai înaltă. [p. 65]

Trăim, deci, coincidenţa istorică a două fenomene paralele: duşmanul intern şi duşmanul extern se prăbuşesc aproape în acelaşi timp şi această dublă dispariţie dă naştere unei atmosfere de sfârşit de domnie. Ideologiile de dreapta şi de stânga nu mai sunt decât nişte case ruinate, bibelouri prăfuite cărora le mai cerem, cu titlu provizoriu, anumite servicii. [p. 66]

Imprecatorul şi preafericitul

Prietenii Providenţei

[…] a accede la maturitate, în sensul în care tinereţea este vârsta absoluturilor, iar viaţa viaţa adultului cea a nuanţelor; a abandona terenul profeţilor pentru o înţelegere la rece a evenimentelor. [p. 70]

Domnul Jourdain al democraţiei

Mergând aşa, ce nu este democraţie în societăţile noastre, vă întreb? Din zori şi până-n seară, bărbaţii şi femeile lumii occidentale îşi manifestă neîncetat gustul, spiritul lor de toleranţă, de solidaritate. Cetăţeni modeli, creatori de istorie, urmându-şi calea, încrezători că e cea mai bună, practică în fiecare zi democraţia, fără să ştie, cum făcea domnul Jourdain proză. [p. 79]

Triumful chietismului

În 1802, Hegel definea burghezul ca pe acel om retras în sfera privată a proprietăţii sale şi compensând dezinteresul său pentru politică prin negoţ şi muncă (Les Methodes de la science etdu droit naturel, Ed. Lasson, p. 383) [p. 81]

Se uită că un singur om nu acţionează, acţiunea, ca şi cuvântul, presupunând prezenţa celuilalt, se uită mai ales, aşa cum sublinia Hannah Arendt, că dintre indivizii alergici la viaţa în colectiv, buni taţi de familie, şi-a recrutat regimul nazist trupele cele mai vehemente (Penser l’eveniment, Berlin, 1989, p. 30) [p. 81]

„Consumatorul liber, calm şi un pic narcisist nu este, fără îndoială un excelent cetăţean, ci un democrat convins legat de principiile de toleranţă, de pluralism, de respectul pentru părerea oamenilor implicaţi într-o decizie, etc. Pur şi simplu, dacă îndrăznesc să spun, el este mai mult credincios decât practicant […] asistăm la apariţia acestui hibrid interesant: mişcări politice fără politică, angajări civice fără civism”. Allain Finkielkraut şi Marcel Gauchet, „Malaise dans la democratie”, Le debat, nr. 51, septembrie-octombrie 1988, p. 149 [p. 84]

Ieri încă, francezii nu credeau în democraţie, combatând-o; astăzi cred în ea, dar n-o mai practică. Unde este progresul? Pentru a parafraza o remarcă a lui Aron, a crede într-o idee adevărată fără să o aplici înseamnă a o face să devină falsă sau inoperantă; [p. 85]

Şi pentru că nu există echitate naturală înscrisă în rândurile oamenilor, aceştia trebuie disciplinaţi, învăţaţi să devină persoane morale şi nu simple mănunchiuri de apetituri, utilizând societatea ca pe un self-service căreia nu-i datorează nimic. [p. 86]

Alain Renault a demonstrat temeinic cum confuzia între o cultură a independenţei – adică libertatea de a face ce vrei – şi o cultură a autonomiei – adică posibilitatea omului de a se gândi prin el însuşi – antrenează individualismul democratic într-o adeziune fără rezerve la modernitate. (L’Ere de l’individu, Gallimard, „Biblioteque des Idee”, p. 88, 89, 90, 1989) [p. 86]

Care este ambiţia individualismului democratic? Să-l scape pe omul european de fondul lui barbar. Prin ce mijloace? Publicitate, mass-media, consum, trucuri, transformând egoistul şi fanaticul în cetăţeni indulgenţi. Luaţi pe aceşti nebuni ai lui Dumnezeu, extremiştii, puneţi-le în mână o maşină, un supermarket în apropiere şi-i veţi vedea devenind mieluţi, monştri de toleranţă. […] Este adevărat poate că nivelul violenţei a scăzut în raport cu secolele precedente, dar trebuie să ţinem seama că violenţa născută din drog (cu adevărat terifiantă, la Washington, noaptea, la numai câteva sute de metri de Congres, se aud mitralierele) şi, mai ales, cea născută din plictis, adică dintr-o viaţă prea paşnică. [p. 86]

Curtezanii Apocalipsei

Iluminarea de la Vincennes

Fără să facă elogiul ignoranţei, fără să ceară să se dea foc bibliotecilor şi academiilor, Rousseau constestă binefacerile literaturii şi ale erudiţiei. Mai târziu, în 1758, împotriva lui Voltaire, care vroia să-i deştepte pe genovezi, oferindu-le teatrul, el susţine în Scrisoarea către d’Alembert că, fie comedie, fie tragedie, acestea, departe de a corecta pasiunile, nu trezesc decât înduioşări factice, neserioase sau, mai rău, fac crima plăcută. Rousseau şi gustul său pentru simplitatea biblică, puritanismul, neîncrederea lui în artificii, au prilejuit, şi pe bună dreptate, râsul. A fost totuşi primul care a opus vocea neîncrederii euforiei Luminilor, primul care a demonstrat absenţa legăturii între nivelul cultural şi conştiinţa morală (şi va trebui să-l aşteptăm pe Freud pentru a vedea cultura suspectă de întărirea şi nu de atenuarea perversităţii umane). (vezi Discursul despre ştiinţe şi arte, J.-J. Rousseau) [p. 93]

(contrar:) […] principiu pe care Hugo îl rezuma în această formulă lapidară: „A deschide o şcoală, înseamnă a desfiinţa o închisoare”. [p. 93]

„Cartea trebuie citită ca un comunicat de front în timpul războiului” Alla Bloom [p. 94]

Originari din acele naţiuni colonizate în care politica omniprezentă se confunda cu minciuna oficială a comunismului, ei (disidenţii) celebrau prin cultură un element de supravieţuire şi rezistenţă, domeniul prin excelenţă al libertăţii. [p. 93]

Împărţirea rămăşiţelor

Dacă luciditatea lui Rousseau nu ne-a convins, e de ajuns să ne gândim la un fapt deosebit de simplu: o ţară extrem de cultivată, Germania, s-a făcut vinovată de oroarea pe o care o ştim cu toţii, dacă regimul naţional-socialist a ars anumite cărţi în autodafeuri, a promovat altele şi nu dintre cele mai neimportante, a venerat marea muzică (Hitler îl iubea pe Wagner la nebunie şi deţinuţii erau puşi să cânte Mozart şi Bethoveen la uşile camerelor de gazare); a acordat o mare importanţă manifestărilor culturale (expoziţia de la Paris a lui Arno Brecker, sculptorul îndrăgit al lui Hitler, patronată de Jean Cocteau); dacă-i suspecta pe intelectuali, „o rasă insuportabilă” (Brasillach), a organizat, în schimb, multe călătorii ale oamenilor de litere francezi în Germania pentru a se întâlni cu omologii lor locali şi a face pelerinaje la mormintele lui Goethe şi Schiller. [p. 96] De la Neron care recita versuri privind Roma arzând, istoria e plină de asasini poetici, de melomani rasişti, de torţionari rafinaţi care şi-au pus toată ştiinţa în serviciul pulsiunilor perverse. [p. 99]

Dacă poezia cea mai rafinată, romanul cel mai subtil, cea mai încântătoare dintre melodii sunt compatibile cu infamia, înseamnă că omul cultivat nu este tot una cu omul civilizat şi cu atât mai puţin cu cel moral. [p. 97]

Misterul mântuirii

Plăcerile suverane, literatura, ca şi muzica nu sunt cu nimic comparabile (din fericire) cu acea trudă a legii care face din individ „un legislator şi un supus” pentru a relua termenii lui Kant. Este deci zadarnic să aşteptăm de ka marile texte şi de la artă, în general, ca numai ele singure să ne emancipeze sau să ne modifice natura. [p. 101]

În numele cui ar fi interzis ca masa pierdută în plictisul unei slujbe plătite să nu încerce să se alinte cu Muza? [p. 100] – Replica lui Pascal Bruckner pentru cei care îl acuză pe Pavel Turcu că a îndrăznit să cânte, lipsit de talent fiind

Nu te atinge de cultura mea

Am ajuns, deci, să îndrăgim monumentele care au însemnat nefericire şi suferinţă pentru alţi oameni: de la piramidele Egiptului, ridicate pe vieţilea mii de sclavi, până la palatele de la Versailles, capriciul unui monarh dictatorial a cărui fantezie i-a costat pe francezi multă foame şi privaţiuni, putem vedea în moştenirea umanităţii mărturia diverselor despotisme care ne-au format. Incapabili să ne asumăm certurile strămoşilor noştri, nu vedem în satele şi castelele lor decât stabilitate, o punte minunată care ne leagă de vremurile de odinioară. [p. 103] Replica

sau proba neîncrederii lui P. Bruckner în credinţa fixată de renumitul citat blagian: „Veşnicia s-a născut la ţară”.

În fiecare căpşor blond care studiază clasicii somnolează un Bouvard şi un Pecuchet virtuali; în spatele marilor texte, delirul de interpretare pândeşte de aproape, ca un puţ fără fund, în care riscăm să ne înecăm. Şi dacă se practică un uzaj corect al bijuteriilor literaturii şi muzicii, nimeni nu deţine cheia, fiecare trebuie să şi-o inventeze pentru sine. Cultura poate, deci, ucide cultura şi fiinţele cultivate. Trebuie să renunţăm să mai facem din ea salvarea noastră: ea constituie o cale regală semănată cu obstacole, consacrând divorţul dintre artă şi arta de a trăi. [p. 105] În amintirile sale, Stefan Zweig a arătat cum, la Viena, la sfârşitul secolului al XIX-lea, intoxicaţia prin artă şi teatru, gustul fără măsură pentru spectacole şi muzică s-au tradus printr-o reală „indolenţă politică”, cu urmările pe care le ştim. [p. 106]

Da pentru cultură dacă este gata să adopte ironia, inclusiv ironia asupra ei înseşi, să fie deschisă la spiritul critic, în sensul uimirii şi al stării de perplexitate. Nu, dacă ea constituie o nouă ortodoxie, o altă cârpăceală pentru a ieşi din criză, o religie degradantă, un fel de a stopa scurt îndoiala, un pământ promis căruia i se refuză să fie „un pământ compromis” (V. Jankelevitch). [p. 107]

Chiar dacă poemul, cartea, tabloul menţin vie flacăra gândirii, nu se doboară tirani cu o bibliotecă, nici nu se alungă răutatea prin ucenicia viorii şi a pianului. [p. 107]

Hrana intelectuală, pe de o parte, materială, pe de altă parte, duşmane poate, dar sudate în felul în care consacră demisia politică. [p. 108]

Extraordinara maturitate a revoluţiilor cehă şi poloneză în 1989 vin desigurr dintr-un înalt nivel de educaţie al elitelor lor. Dar, pentru ca această maturitate să se exercite, a trebuit mai întâi învinsă frica, aservirea mentală, asumat curajul reclamării libertăţii. [p. 109]

Să luăm aminte ca nu cumva, într-o zi, popoarele Europei, reducând mereu totul la chestiuni literare, să devină nişte popoare de amatori străluciţi şi superficiali, adică o nouă rasă de sclavi luminaţi! [p. 109]

Nesăbuinţele spiritului critic

S-ar zice că virtuţile reci ale democraţiei cheamă folosirea incandescentă a cuvintelor. [p. 111]

Să ne înţelegem bine: nu este vorba să renunţăm la critică. Onoarea Occidentului a fos întotdeauna de a gândi mereu împotriva lui însuşi, de a face loc în mintea lui unui duşman care să-l conteste. Dar când critica este beată de ea însăşi, ea trece un prag dincolo de care devine inoperantă, se anulează prin forţa nesăbuinţei şi nu se mai distinge atunci de cel mai rău conformism. [p. 112]

Socrate se compara cu un tăun care aşezat pe gulerul Atenei o împiedică să doarmă, intelectualul este perturbatorul care pune realitatea în criză şi inventează probleme acolo unde lucrurile par să meargă de la sine. [p. 112]

Cataclisme ieftine

Mass-media, la rândul ei, amplifică această hemoragie, ele dau fiecărui fapt o repercusiune adesea disproporţionată faţă de importanţa ei, cu riscul de a se nivela totul, de a se confunda esenţialul cu accesoriul. Ele reuşesc acest tur de forţă de a epuiza subiectele fără să le trateze şi de a ne lăsa să credem că le cunoaştem când de fapt n-am făcut decât să le răsfoim. Pe scurt, ele ne năucesc tot atât pe cât ne mobilizează: denunţate, comentate, repetate, problemele ne obosesc chiar înainte de a fi dispărut. Recursul la forţa de şoc verbală are drept obiect să frâneze această diluţie continuă a cuvintelor şi a lucrurilor în insignifianţă. [p. 119]

Deportaţii, supliciaţii, înfometaţii, torturaţii n-au decât să se ţină bine: să tacă neputiincioşii! cei slabi, cei fără vlagă! Deschizând postul meu de televiziune, intrând într-un supermarket eu risc tot atât ca şi voi! dacă nu mai mult! De dimineaţa până seara, viaţa mea estte un permanent gulag. [p. 122]

Ponderaţia, simţul nuanţelor, ironia adresată sieşi, ar trebui să alcătuiască cele trei căi ale oricărei reflecţii. [p. 125]

Pacea civilă, dar şi libertatea conştiinţelor şi, deci, posibilitatea de muncă ştiinţifică şi intelectuală au acest preţ: pentru a apăra „nu adevărul cotidian înlănţuit de tradiţie, ci un adevăr valabil pentru toţi cei pe care tradiţia nu-i orbeşte”, indivizii trebuie despărţiţi de apartenenţa lor, să sece izvorul dogmei şi al prejudecăţilor, să uităm miturile şi fabulele. [p. 133]

Ambiguitatea scepticismului

Măreţia unui Karl Popper, a unui Isaiah Berlin, a unui Raymond Aron a constat în adooptarea unei poziţii de „demobilizatori” faţă de speranţa revoluţionară care nu reclama libertatea totală decât pentru a răspândi teroarea absolută. A duce la bun sfârşit această operaţie de „salubrizare mentală” (Aron) înseamnă a tempera febra mesianică prin scepticism, a îmblânzi certitudinile ucigaşe. [p. 136]

În marea beznă a egalităţii

Şi pluripartidismul este chiar echivalentul în regim parlamentar al ereziei în religie: un mijloc de a satisface aspiraţiile celor nemulţumiţi. [p. 138]

Şi cum Pascal cerea raţiunii „să-şi adăpostească duşmanul în ea însăşi”, democraţia trebuie, pentru a supravieţui, să-şi înglobeze contrariul fără să se lase distrusă de el, să-şi treacă în beneficiul ei profitul, valorile ostile dezvoltării sale, forţa, intransifenţa, pasiunea, calea printre printre primejdii care, paradoxal, o pot întineri, dar o pot şi ucide. Pândită de două boli, relativismul şi vulnerabilitatea, ea susţine două lozinci: război indiferenţei, război intoleranţei. [p. 139]

Toleranţa naşte indiferenţa care naşte indiferenţa faţă de toleranţa care trezeşte într-un fel fanatismele. [p. 140]

Libertatea, libertatea dispreţuită

Invers, în regimurile comuniste, ce am sancţionat, tirania sau eşecul economic? Un regim marxist care ar uni un pumn de fier cu o reală eficacitate n-ar ralia toate sufragiile? [p. 143]

(…Belarus)

Nihilistul, spunea Nietzsche, nu este cel care nu crede în nimic, ci este cel care nu crede în ceea ce este. [p. 143]

Înţelepciunea încornoratului

Războaiele altora stârnesc mai puţin solidaritatea noastră de oameni decât frica de contagiune. Iată de ce locuitorul ţărilor îndepărtate nu este invocat decât sub două aspecte: teroristul sau săracul. [p. 147]

Complicitatea cu răul

Şi dacă greaţa ne invadează uneori de atâta confort şi etalare a luxului, simplul fapt că ele lipsesc acolo, dincollo de mare, le restituie o atracţie fără pereche. Care este, în cele din urmă, justificarea bogăţiei noastre? Faptul că ceilalţi sunt lipsiţi şi şi-o doresc! [p. 148]

Ce fericire par timpurile în care Amin Dada se ducea s-o întâmpine pe regina Angliei la aeroport pe bicicletă şi se lăsa purtat în lectică de oameni de afaceri albi, iar un Noriega îşi denunţa marile sale principii de guvernare: „Ciomegile penru cei nehotărâţi, gloanţele pentru duşmani şi banii pentru prieteni”. [p. 149]

Laşitatea Occidentului

Universul se îndepărtează prin mass-media care ni-l aduce în casă; ecranul face ecran, toate evenimentele relatate se echivalează între ele. Planeta devine plină de necunoscuţi, de bizarerii, o colecţie de sate care se ignoră şi cum ceilalţi nu mai sunt decât o imagine îndoiala că ei ar exista sporeşte. [p. 156]

Sfârşitul lumii?

Aceeşi schemă care opune la noi o clasă de mijloc, ea însăşi divizată, tuturor excluşilor se reproduce la scara planetară între clubul câştigătorilor şi a celor care pierd, aruncaţi la periferie. [p. 158]

Grija pentru ceilalţi

Politica cere fiecăruia dintre noi să devenim potenţiali ambasadori ai speţei umane, de a trăi dramele celorlalţi ca pe o tragedie personală, de a facedin lume grija noastră de căpătâi. Este un ideal rar şi dificil de realizat. Dar politica are acel ceva disperat sau exaltat că ne aminteşte fără încetare că suntem legaţi, că nu ne putem mântui de unul singur şi că incumbă voinţei noastre de a suporta cursul lucrurilor sau de a-l influenţa. [p. 160]

[…] probabil că multe ţinuturi din Sud primind din Occident despotismul şi eliberarea deopotrivă vor căuta în pluralism o ocazie de a se răzbuna împotriva foştilor stăpâni. Am visat oare vreodată că, după ce vor fi marxişti şi integrişti împotriva noastră, vor deveni democraţi tot împotriva noastră (şi mai ales împotriva pretenţiei noastre de a le păstra ca deţinători ai geniului democratic)? [p. 164]

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s