boabe de mazăre

6 august

încă de când am aflat că am fost admisă la ECLA, mi-am dorit foarte mult să sărbătoresc Hramul la bunici. Poate şi pentru că anul trecut am ratat şansa de a dansa la joc, iar dansul acolo are un gust specific, incomparabil cu dansatul în orice alte circumstanţe. Şi, învăţasem mai devreme că nu înţelegi nimic dintr-un Hram dacă nu participi la pregătiri. Aşa că am luat tot pachetul. Faza de pregătire mi-a adus şi concluzii amărui (vezi postul sat), dar de dansat am dansat cât s-a putut, inclusiv dansul pinguinilor (merci lui spânăcel că m-a învăţat!), şi am revăzut lumea de-acolo – Ion geamănul, tot copil, Ghiţă Botezatu, în încercarea lui stearpă de a se desprinde de mediocraţie, Diana cu fiica ei, Loredana (am fost cu ea la fântâna de la moară, unde dam noi concerte cândva), Ghiţă Volkov cu iubita sa, Untilă, tot nesigur, dar căutând să pară important. Prea multe schimbări… noroc de Jean, că era tot el, tot entuziast…

8 august 2010

după ce seara am adormit căutând pe cer Ursa Mare, printre toate stelele căzătoare de la Mărăndeni, dimineaţa vedeam tot vrăbii în mărul din faţa casei Mariei: îşi potriveau un locşor pe creangă apoi zvrr ca pietroaiele până aproape de pământ şi şmecher în sus! şi iar pe creangă. au un umor deosebit pe la 7 jumate dimineaţa, năstruşnicele!

fraza zilei. în autobuz de la Mărăndeni la Bălţi, Maria îmi povestea că proprietara Combinatului de Panificaţie din Bălţi e din satul ei şi că mai are şi alte afaceri: „…are şi în piaţă vreo 10 oameni care vând carne”. Îmi amintesc o discuţie cu tanti Efimia despre intermediari la piaţă. În cazul de la Bălţi, sunt cel puţin trei. Nişte şmecheraşi cu spirit de iniţiativă, care profită de faptul că alţii sunt educaţie să facă ce li se cere. Avem nevoie de educaţie antreprenorială, de libertate a gândirii, în fine, dacă vrem să plătim mai ieftin la piaţă.

în microbuz de la Bălţi la Chişinău, Olga mi-a spus că atunci când vorbeşti cu copilul tău, ochii trebuie să fie la acelaşi nivel cu al lui, să se simtă egalitate. De ce te-ai considera superior copilului tău? Pentru că eşti mai deştept? Dar el nu ştie că eşti mai deştept decât el 🙂 Şi chiar ai mai multă experienţă, dar nu eşti mai deştept. Mai fript, poate (hm, mai mult rău în asta decât bine). Discută de la egal la egal şi fă-l să înţeleagă că are ce învăţa de la tine.

abia ajunsă acasă, înghit ce-a gătit mama şi alerg la Maratonul Oratoric. Mă gândesc că-mi place, cel puţin acum, viaţa asta activă, aproape nebună. şi n-aş putea-o avea fără fetele mele, care au grijă de mine. mama nu doar are grijă, prin asta lăsându-mi liber să zbor, ci chiar visează cu mine şi se implică oricât poate de fiecare dată. recunoştinţă…

9 august

Comunicare cu persoane deosebite, pe care le cunoşteam, dar le-am văzut din altă postură. Inlusiv colegii de facultate, cu care n-am avut timp de 3 ani atâtea experienţe şi poze ca în ultima lună.  Da, oamenii mă fac fericită, îmi dau poftă de viaţă.

Ce mi-a mai plăcut foarte mult azi e să fac un cadou-surpriză, fără ocazie. Simplu, dăruieşte un măr (de Mărăndeni, prietenii ştiu de ce), nu costă mai puţin decât o brăţară de aur.

10 august

E aşa plăcut să nu ai secrete. Unbearable lightness of being… Discuţii degajate cu prieteni (ah da, când nu ai secrete.. şi nici nevoie acută de ajutor, lumea întreagă ţi-e prietenă). O frumoasă lecţie de chitară, cu toate chinurile de a prinde ritmul unui cântec, de a introduce şaisprezecimi şi optimi. Mi s-a făcut milă de domn’ profesor – ce se chinuia să explice!.. Dar am ieşit cu senzaţia că muncesc şi am asupra a ce să muncesc ca să progresez. Am luat viza pentru Germania, sunt cu un pas mai departe de lumea mea. Tot mai aproape de a-mi secţiona existenţa şi nu ştiu ce-o să iasă din asta. Dar e un vis realizat şi de dragul lui îmi asum riscul. Prea mulţi mă văd deja stabilită acolo… eu vreau acasă, ţineţi-mi un loc aici.

11 august

După ce m-am întors de la spînăcel dimineaţa, am avut o zi dintr-o bucată, n-am mai ieşit din casă şi aproape că nu m-am ridicat de la computer. Monotonia asta, chiar dacă pe net am creat o reţea a viitorilor colegi la ECLA şi am clarificat mai multe detalii cu administraţia ECLA, m-a întristat spre seară. Comunicarea virtuală nu a compensat lipsa celei reale. Şi prefer comunicarea cu vechi cunoscuţi, pentru îmi conferă o senzaţie vagă c-aş avea rădăcini. În plus, îmi place să descopăr ceva acolo unde te aştepţi mai puţin, ceva nou la persoane care-s aparent demult grădini umblate.

19 august

am tot fost plecată. Întâi la mare, unde m-am simţit aşa aproape de familia mea, pentru că am lăsat totul ca să fiu în sânul ei. Pentru prima dată, am salvat un om… culmea, de la înec… „Девушка, позовите кого-то на помощь”. Cum era să-l las, să mă duc şi să chem pe cineva, cum să strig, ce să… I-am zis ferm să se ţină de mine. Înainte de asta îmi mai spune pe silabe: „Am obosit, nu ştiu de ce!”L-am dus până unde putea să meargă în picioare deja şi a plecat fără să privească sau să mulţumească. Nu, n-am avut deloc nevoie de un mulţumesc din partea lui, eram împlinită că l-am putut ajuta.

Apoi am fost la bunici, unde m-am simţit utilă, pentru că am făcut multe mărunţişuri plăcute. Lor şi mie. Atâta timp fără computer şi m-am obişnuit. Şi-mi plăcea fără el. Dar mi-era dor de o singură persoană. Cineva de departe, cu care discut online lucruri serioase, încurcate, profunde, tulburătoare şi claficatoare. Azi am fost cumva reîntregită după un nou dialog cu această persoană.

Şi chitara, lecţia mea de chitară. Draga de ea, când eram deja în pragul disperării pe traseul Primorsk- Chişinău (nesomn, călduri, răceală, taburet), câteva acorduri m-au înviorat absolut neaşteptat. Ne-am împrietenit. Chitara mea nu poate fi ceva comercial. Nu-mi place să mi se spună ce să cânt („O! Tu cânţi la chitară! Da’ ştii cântecul Galbenă gutuie?”) cum nu-mi place să mi spună că e bine sau nu ce simt. Chiar acum merg să mai repet ceva, că tot se supără mama că stau până târziu la computer şi n-o las să doarmă. Visuri rotunde! A urmat legănat în scrânciob împletit cu cântat la chitară luminată de stele până somnul a început să picure criminal de dulce prin mine. Ora 1.20.

20 august

O zi fără sarcini, fără ieşit din casă, fără program Dar au venit fetele la mine şi-am gătit colţunaşi. Toţi diferiţi, toţi egali. Între discuţii galeşe despre fleacuri. Şi-un film – „August Rush” – „Eu cred în muzică aşa cum alţii cred în poveşti”. Eu cred în ambele şi m-am ambiţionat să caut şi mai sincer, şi mai atent muzica. „Muzica e pretutindeni”. Felicit scenaristul şi compozitorul acestui film. Hm, vreau să fac filme… Am ieşit la o plimbare în  jurul lacului secat şi m-a încântat atât de mult apusul! De fapt şi la mare am făcut o duzină de poze de ambianţă în zori. Azi m-am gândit la un om şi i-am dat o culoare. Zilele trecute îi dădeam un sunet durerii din ureche (după ce mi-a intrat în ea apă de mare). Zic că lecţiile de chitară descătuşează porniri uşor artistice, oricât de stângace sunt. E plăcut.

21 august

„mm.. uumngodf, Respiră pe nas, respiră PE NAS!” ţipa cineva la mine. Domnul Constantinc, dentistul. Poate n-aş fi fost aşa speriată că mi-am pierdut conştiinţa dacă doctorul, foarte speriat, nu ar fi spus în vălmăşeală de fraze: „ne-i mai muri aici, Doamne fereşte!” Deci, puteam să mor… Aşa cum am leşinat fără nicio explicaţie, puteam să şi mor. Uite aşa, stând pe scaunul dentistului, fără niciun sens? Am mai avut o dată starea asta, când a zburat roata troleibuzului în care mă aflam. Şi s-a auzit o explozie atât de puternică! Până să mă dezmeticesc m-am gândit că mor şi imediat „cum să mor? nu e posibil ca planul lui Dumnezeu pentru viaţa mea să fi fost doar până aici! Totul în lumea asta are o armonie şi o logică internă. Viaţa mea încă n-are, nu se poate încheia aici”. Atunci cel puţin ar fi fost un accident teribil, iar acum, dacă s-ar fi produs moartea acum, ar fi fost pentru că mă lasă viaţa. Trupul meu nu e în stare nici să trăiască. Şi în orice moment… Gândul ăsta m-a prins ca-n cleşte, încât ajunsă acasă pur şi simplu m-am trântit în pat şi am plâns. Apoi nu mai vroiam să mă ridic din pat toată ziua. Dacă îmi pierd conştiinţa din senin înseamnă că sunt bolnavă; deci, trebuie să mă simt şi să mă comport ca o bolnavă; cel puţin, în felul ăsta nu va fi aşa mare surprinderea să mor sau să leşin din senin.

Hm, mi-a amintit de Frida Kahlo, cu pofta ei de viaţă turbulentă în pofida coloanei vertebrale perforate. Tre să revăd filmul…

23 august

Discuţie lungă de seară-noapte cu spânăcel. Câteva lucruri trebuie memorate:

  • cândva, un tip ne-a spus că e surprins de discuţiile triadei noastre, că vorbim despre lucruri deloc triviale. Asta aşa trebuie să rămână!
  • Pe noi ne aşteaptă un viitor mare.
  • Trebuie să luam cel putin un premiu, nominalizare la festivalul de film “Cronograf”
  • Să continuăm să fim NOI (pe ultimele două le-a mi reamintit spânăcel într-un comentariu).

25 august

O zi întreagă de doctori şi analize medicale. Foarte neobişnuit pentru mine! Cel puţin spre finalul zilei ştiam că nu am diabet zaharat, nici probleme cardiace, nici anoramalii ale tensiunii arteriale; şi aveam şi-un dinte reparat, chit că a fost nevoie să-i scoată nervul. Al doilea. Am devenit, iată, mai puţin nervoasă datorită domnului Constantin. În plus, am participat alături de colegi (mai mulţi decât mă aşteptam) la inserat suplimentul „Curaj” în revista „Acasă”:

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

hm, mă uimise răspunsul docil al domnului Stan. De, manipulare, numai să superficială – s-a prăbuşit neaşteptat de repede efectul, considerând tonul grav cu care mi-a răspuns Dumnealui la început. Aşa că nu-mi trebuie mie cartea-cadou despre psihologia manipulării, prefer persuadarea.

26 august

Azi am ieşit din casă doar ca să merg la lecţia de chitară, la profesor. După tradiţionalul început „Show me!… what you’ve got!”, am învăţat ceva, am mai repetat de o sută de ori că eu azi nu cânt, pentru că nu pot să cânt („Poţi, da’ nu vrei? Şi cât o să te mai fărâmi tu aşa?”), pe urmă am văzut luna. Prin telescop. Surpriză. Zâmbet. Curiozitate. Confort. Scurte schimburi de replici despre excursia de mâine.

27 august

Dealul Bălăneşti, totul în poze şi captare care construiesc în mozaic o zi, o poveste. Pentru că mi-am dorit de mult timp să merg pe Bălăneşti şi pentru că am avut ocazia să merg cu oameni apropiaţi. A fost un zis şi făcut. Şi ne întrebau mai mulţi dacă ne-au trimis de la universitate, nu? cum de ne-am pornit aşa… Pur şi simplu, un pic de iniţiativă, dom’le! face minuni!

În timp ce-n Turcia, îmi povesteşte Angelica, e o normalitate să iasă lumea la iarbă verde în parcuri, să mănânce acolo cu prietenii sau familia, la noi nu se întâmplă la fel. O veche frică de spaţiul public şi frică de a ieşi din normalitate, poate…

O urare foarte frumoasă primită de la un om căruia i-am dorit azi mai multă independenţă decât are Moldova: „m-m-m-m-m, tare spus, mersi si tie un pic de dependenta de cineva, sa nu poti manca, dormi, si visa fara de acel unicul si cel mai bun” (Valentin Bălan).

12 septembrie

Revenit matinal de la policlinică, pe lângă sediulOWH (ce mă inspiră organizaţia asta, aici aş vrea să lucrez!). O contactez pe Irina Chirica, pentru că îmi vine din senin o senină dorinţă de a vorbi amical cu ea. Vorbim despre necesitatea înţelegerii impactului familiei şi societăţii asupra noastră, despre dependenţa de nefericire… O adunare la Hyde Park cu plăcinte făcute de Raisa şi discuţii active, dar mai curând familiare (….râsete, îmbrăţişări între fete, amintiri de Bălăneşti). Ah, şi seara, după ce cumpărăm cu spânăcel toate ingredientele pentru reţeta propusă de mine, mergem la Food Cultural Flea Market (a se vedea, mai ales, pozele 21, 24 şi 25). Nu se văd aici multele ciocolate mâncate în timp ce priveam în gaşcă filmul „Ciocolata”. Şi n-avea cum să fotografieze Vlad Us continuarea serii, cu ceai, la spânăcel.

13 septembrie

[1:58:05] Nadia: am un nod in git ca plec in 4 zile
[1:58:48] Nadia: nu stiu sa spun multe
[1:58:54] Nadia:  da nodu spune tot
[1:58:59] Nadia: 🙂
[1:59:06] absolubil: spune, da
[1:59:09] absolubil: mie, da….
[1:59:13] Nadia: tu ce mai faci?
[1:59:50] absolubil: uite cred c-am terminat acum suplimentul „Curaj”, nr. 5
[2:00:06] absolubil: şi-mi rămâne „Republica” şi pregătirea bagajelor
[2:00:19] absolubil: şi ieşit în delir cu prietenii
[2:00:21] absolubil: că cine ştie..
[2:01:44] absolubil: multe impresii în ultima vreme
[2:01:51] Nadia: ?
[2:03:00] absolubil: ştiam că există multe persoane pe care eu le ştiu, iar ele pe mine – nu. ieri am aflat de la 2 că mă ştiu şi ei…. hm! nuş dacă e de bine sau de rău
[2:03:42] absolubil: trec pe lângă vreun local şi-mi amintesc ceva legat de ele, tot felul de amintiri renăscute, fără noimă, fără cronologie
[2:04:59] absolubil: – merci pt ore, dar gata, mai mult nu facem lecţii de chitară. – a, pleci undevA?
[2:05:13] absolubil: – o săptămână reuşită! – ..pleci undeva?
[2:05:21] absolubil: obsedandul ăsta pleci
[2:05:53] absolubil: şi, din el, trăitul în friguri, ca pe ultima sută de metri
[2:07:10] Nadia:  salveaza cuvintele astea undeva
[2:07:28] Nadia:  sa le compari cu cele care o sa iti vina cind o sa revii
[2:07:32] Nadia: 🙂

26 septembrie

M-am trezit pentru că suna telefonul. Da, aşa e, suna a doua oară, dar nu alarma. Suna…soare. Mi-am făcut capriciul şi-am mai stat un pic în pat… Îmi aminteam rapid de toate – o zi aşa de lungă, singură (Concluzia nr. 1: Îmi plac călătoriile, dar nu singură. mp3 player nu e o soluţie). Mulţi oameni noi şi amabili pe aici, dar toţi grămadă nu fac nici cât unul lăsat acasă. Aşa că, nu oamenii vor fi prioritatea mea. Am vorbit cu o doamnă kinetoterapeut în avion, care mi-a zis că în găşti internaţionale descoperi că toţi oamenii seamănă foarte mult între ei. Asta aş fi curioasă să descopăr aici. Altfel, o să trăiesc în şoaptă şi o să învăţ mult. Şi tot ce-o să fac voi dedica informal celor de-acasă.

Ultimele zile au scos în prim-plan mai multe persoane care ţin la mine. E aşa dulce să descoperi aşa ceva. Şi nu e adevărată vorba aia, nu întotdeauna te obişnuieşti uşor cu binele. Mai ales la iubire mă refer.Mi-a plăcut să-mi desfac bagajele şi să pun totul în dulapul meu, sub patul meu… Dar oricum mă simt departe.Am mâncat, cu sporovăială  veselă şi amabilă în compania a trei fete, apoi iar m-am izolat de ei toţi în sala de computere, cu ai mei.Vreau să văd cât mai multe aici, şi vreau să-mi fac planuri pentru când voi reveni acasă.

27 septembrie

Prima zi din săptămâna zero. Am fost ceva mai matinală (adică my lover m-a trezit mai devreme), mai activă şi mai puţin singuratică (raportat la oamenii de aici). Şi am mai descoperit vreo 100 de metri din Berlin, pe drum dus-întors spre Platannenstrasse 24, blocul meu de studii. Oh, se pare că nemţii nu construiesc niciodată case înalte, le plac formele pătrate, ferestrele, balcoanele. Majoritatea au scris pe cutiile poştale: „Nu puneţi publicitate!” 😀 Gardurile sunt mici şi  adesea se vede prin ele ograda. Da-da, îmbib. Am dat documentele pentru viza de reşedinţă, de care se va ocupa Katharina, am ales activităţile pentru week-end-ul viitor (mai ales vreau să ajung la flea market / târg de vechituri, ca să compar cu ce avem noi la Apartamentul Deschis) şi mi-am luat cărţile de la bibliotecă. 17. Mamma mia, sper să fi citit asta la sfârşitul anului de studii. Things go right. Cosy.

Am primit prima temă pentru acasă. Finally.

30 septembrie

Azi am  văzut pentru prima dată la Berlin cer senin.

6 octombrie

Ce zi berlineză frumoasă! Îmi amintesc cu zâmbet când ne bucuram cu toţii de o rază amărâtă. Şi toate activităţile de azi… hm, îmi amintesc că, potrivit unei concepţii, e suficient să cercetezi o zi ca să-ţi înţelegi viaţa, pentru că lucrurile se schimbă prea puţin. Da, îmi pare că mi-ar plăcea să-mi trăiesc viaţa ca azi; cu expceţia faptului că seara aş vrea să ajung acasă, în faţa şemineului, nu  în computer lab, ca să fiu cu oameni dragi.

„The Republic”. Seminarele de aici şi colegii mei m-au ajutat să mă eliberez – nu simt ca pe o povară tot ce vreau să spun, doar spun. Spontan, intuitiv, îmi urmăresc ideile pe măsură ce apar  şi le leg cu ideile altora, dialoghez cu mine şi cu ei. Încep să înţeleg cartea asta, încep să înţeleg cum trebuie digerată o carte. Şi-mi doresc să am un club amical de lectură în casa mea, cu o masă mică în mijloc, ca cea din ECLA Common Room.

Mi-a plăcut să descopăr în „The Republic” patru feluri de a căuta adevărul: a) vine o dată cu anii; b) a spus marele X, deci este adevărat; c) meditez profund, îmi creez propria idee, deci ştiu şi punctum; d) dialoghez cu alţii, pornesc de la ceea ce am, tai, sfâşii, măsor, cos şi încep să înţeleg. Sau, cum mi s-a întâmplat azi – apare intuiţia unei revelaţii, lumină la capătul tunelului.

Şi din existenţialism se pare că deja am împrumutat idei pentru viaţă, idei de spus prietenilor în momente de cumpănă sau de meditaţie lejeră. O, şi-mi place Kierkegaard. Noo, încă n-am citit nicio pagină din Kierkegaard, dar ne-a spus proful o ide: „Nu  contează ce, contează cum. Poţi fi preşedintele SUA sau chelner, totul ţine de cât de pasional îţi trăieşti viaţa”. Iaca Kierkegaard ar susţine dorinţa mea de a reveni în Moldova! Ieri, la franceză, una dintre întrebările din chestionarul lui Marcel Proust a fost în ce ţară vrei să trăieşti. Ţara mea. Ţin minte răspunsul total opus al unei colege: câte un pic peste tot în lume. Am privit-o… cu milă. Cum să vrei tu însăţi să te spulberi în atâtea fărâme? De ce să nu-ţi oferi nicio şansă să construieşti ceva? M-aş simţi… dust in the wind, dacă la fiecare 3 sau 5 ani aş conştientiza că toată viaţa mea încape într-o valiză şi că nimic nicăieri nu mă ţine.

Dar aceaşi colegă, Jelena, a spus ceva foarte interesant la lecţia de existential self. Oamenilor nu le place să facă alegeri. M? În Belgia şi Olanda oamenii primesc un fel de chestionar când împlinesc majoratul. Una dintre întrebări se referă la donarea organelor.Bifezi „Aş dori să bifez organe” în Olanda sau „Nu aş dori să donez organe” în Belgia. Dar e greu de ales (întrebaţi-l de ce pe Zel Kravinsky, apropo, unul dintre oamenii datorită cărora am ajuns la ECLA) şi oamenii, de obicei, pur şi simplu lasă, nu pun bifă. În consecinţă, această diferenţă gramaticală face să fie 20% donatori de organe în Olanda şi 80% donatori în Belgia.

Tot de la Jelena: Ştii care-i principalul produs pe care-l exportă de Serbia? Ţări.

Am fost la fitness, prima dată. Motivată de soare, înverşunată de faptul că amân prea mult, provocată de ideea unei plimbări încolo şi înapoi prin întuneric, cu căşti în urechi. M-am întors cu o senzaţie frumoasă pe care o am mereu când merg la sport sau dansuri, dar o uitasem – senzaţia că corpul meu îmi aparţine pe deplin. Şi-mi venea să dansez pe stradă.

Am trimis motivaţia pentru job, library assistant. Mai sunt şi alte poziţii, dar n-am dat niciun semn că mă interesează, chit că risc să rămân jobless. Dar am iar chef să joc russkaia ruletka, ca atunci când am trimis aplicaţie doar pentru ECLA. Aşa e mai pasional. Cred totuşi că va fi cum îmi doream în bezna dinainte să ştiu vreun răspuns: că voi veni la ECLA, voi fi bibliotecară şi mă voi plimba mult cu bicicleta, seara, cu căştile în urechi.

12 octombrie

Pzzz – ţârâie soneria, se deschide poarta W15 şi mă pornesc cu căştile în urechi să iau dejunul. „I can’t smile withoooooout you…” merg, merg ş-apoi o iau la fugă. Mă întâlnesc cu o colegă care se întoarce deja de la cantină: „‘Neaţa! De ce alergi?…” „ăă, nu ştiu! Pur şi simplu sunt în dispoziţie foarte bună!”

Instrucţiunea pentru noul meu job… Prima întâlnire amicală cu advisor, Matthias…

La lecţia de film vorbim despre primul film proiectat în Franţa de fraţii Lumiere – „Arrival of a Train at La Ciotat”. Se zice că spectatorii au luat-o la fugă când au văzut trenul în mişcare, proiectat pe ecran, dar Matthias crede că e un mit; „nu puteau fi oamenii aşa proşti, oamenii de acum o sută de ani în urmă, chit că francezi!” (glumind inteligent, Mathias fiind neamţ).

La prima lecţie de film pe care am avut-o am vizionat un film despre  persoane obsedate de cinema. Un protagonist spune la un moment dat: filmul e mai bun decât sexul. Un coleg de-al meu povestea mai târziu la cantină că şi lui îi plac filmele, dar nu mai mult decât sexul. Peste vreo 3 minute de meditaţie, un alt coleg se implică: „Da’ de ce spui asta? Depinde de ce fel de film şi ce fel de sex…”

13 octombrie 2010

POZA ZILEI:

20 octombrie

Am răcit. Bizar, dar asta îmi dă senzaţie de confort. Mmmmm, a, da! În „В круге первом” (А. Солженицын) am citit că sistemul URSS te urmărea pretutindeni şi te ţinea într-o perpetuă goană, iar unica cale de evadare era să te îmbolnăveşti. Ah, şi să stai acasă, nu în spital, că acolo e tot sistem, tot monitorizare şi goană. Datorită capătului ăstuia de răceală am avut plăcerea să-mi încetinesc ritmul, să mă ghemuiesc şi să răsfoiesc lejer o carte, până să adorm.

Apoi mi-am cumpărat flori de cameră, una mie şi una pentru Dora. Şi am dat cu aspiratorul şi mi-am pus hainele la spălat şi am făcut ordine în maculatura mea şi m-am simţit şi mai confortabil, mai acasă.

*  Nu, dom’le, nu mă alint aici şi n-o să fac mofturi când revin în lumea.. reală. Privesc c-un ochi critic circumstanţele în care mă aflu aici (n-am tăria să numesc asta viaţă); uneori, când ceva-mi place, mă gândesc dacă o să fiu suficient de puternică şi deşteaptă să-mi asigur acasă eu însumi ceea ce mi se dă aici for granted, cu împrumut. E ca şi cum aş vrea să-mi amenajez apartamentul şi acum răsfoiesc o revistă de interior.

* * Mă încântă naturaleţea. La bowling, Barry dase lovitura de graţie, probabil, şi s-a dat de rostogolul de bucurie. Ce simplu, dar cât de neaşteptat! Asta pentru că, ne spunea Sprânceană o dată, o să descoperi citind cărţi de bune maniere că ni se permit tot mai puţine emoţii în public. La naiba cu reguli din astea, cărora nu le văd nicio justificare! Vreau naturaleţe şi viaţă! M-a marcat şi m-a bucurat să văd atâta degajare.

* * * Am avut al nu-ştiu-câtălea caz când amabilitatea (nu rece, ci aproape grijulie) a cuiva dintre colegi mă lasă stupefiată – încântată,dar şi zăpăcită. Poate pentru că nu sunt obişnuită să primesc ceva, inclusiv o bună atitudine, pur şi simplu, без бою (recurg la expresia asta pentru că mi-e tare pe gust azi Океан Ельзи). Probabil am impresia neconştientizată (până să-mi apară în cap şi s-o scriu aici) că din start oamenii sunt predispuşi să-mi reproşeze ceva sau să mă marginalizeze. Interesant, pentru că eu mă accept şi mă plac, dar probabil careva din experienţele anterioare de intrare în mediu social nou m-a făcut să simt asta. Poate „la Covalenco”, poate în clasa I sau încă la grădiniţă… Eh, unde-i Parascovia? 🙂

* * * * Michael mi-a răspuns la e-mail-ul meu revoltat, pentru că n-am reuşit să-mi fac înţeleasă viziunea. M-am aşteptat să existe un răspuns, dar nu să răspundă la 9.44 p.m. (ăă, unde-şi face loc pentru el viaţa privată? câtă pasiune pentru ceea ce face!) şi să fie aşa respectuos pentru punctul meu de vedere (ceva în stilul „da, bine spus, acum hai să vezi şi peste gardul ăsta…”). Mi-a plăcut sfârşitul „Does this help? Do you still disagree? Please keep at these questions in any case–and never let me (or any of the seminar leaders) persuade you with insufficient reason!” – cu alte cuvinte, nu lăsa nicio autoritate să treacă cu tancul peste viziunea ta; peneşte cât poţi viziunea lui şi ia pentru tine ce găseşti mai bun în ea.

30 octombrie

Eră nouă, începută ieri sau alaltăieri. Hm, Sierra îi zicea odată mamei ei pe skype: „Heey, eu azi de aşa de multe ori am vorbit la seminar că am şi pierdut numărul. Eu de obicei număram de câte ori spun ceva, dar azi a fost de multe multe ori!” (ţin minte bine, pentru că m-a amuzat seninătatea acestui entuziasm). Şi eu azi nu mai ţin minte cu câte persoane am vorbit 🙂 A început era socială. Petrecerea de ieri a fost familiară, ca-ntre prieteni, am ceva aparte de discutat cu o mulţime de oameni şi încep să vorbesc mai puţin oficial şi robotizat, vorbesc mai emotiv.

Azi a fost o simpatică zi lenoasă. Plimbare pe două roţi în parc, apoi am venit în camera comună să-mi încălzesc picioarele pe calorifer, cu Socrates la o ceaşcă de vorbă. Dar n-am rezistat mult, că îndruga prostii despre femei şi copii ai întregii comunităţi şi-am trecut în computer lab, unde m-a prins Sierra pe skype: „mergi în parc?” Evident. Am stat pe malul râuleţului, am prins în joacă din apele lui o frunză uriaşă, de care s-au mirat nişte nemţi sociabili (apropo, spaţiul public la germani e de o sută de ori mai public şi mai puţin fragmentat decât la noi), apoi am lucrat. Locul meu de muncă e mai agreabil decât camera, mai colorat (mi-aş dori să am mereu o părere la fel de bună despre locul meu de muncă, şi bibliotecă acasă).

Ah, da! şi azi e sărbătoarea web-cam.

Mă gândesc la faptul că găsesc la unii oameni de-acasă gânduri vechi, cu început de rugină, provincialism. Repetiţia lor în sine plictiseşte, darămite comparaţia cu lumi întregi care ţi se deschid când ieşi din zona de confort (or, lupta interminabilă e tot zonă de confort). Da, dragă Nietzsche, nici eu nu agreez  oamenii care stagnează! Mai bineflămând, în sensul propriu, ca pesonajul lui Knut Hamsun, decât flămândă de nou şi profund.

Vreau Wohngemeinschaft, încă de când am auzit de el, acum 2 săptămâni. Vreau poate mai tare decât armă personală 🙂

2 noiembrie

Ich bin ein Berliner (I):

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Ich bin ein Berliner (II):

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

4 noiembrie

Mai am jumate de oră până la seminar şi stau în holul clădirii 24, pe canapeaua roşie să citesc poeziile lui Trackl. Sierra pe fotoliul de alături. Recitesc un vers interesant cu voce tare: „His breath drinks in icy gold…” Sierra, meditativ: „Yeah.. what? your breath doesn’t?” „No, does yours?” „All the time, it’s so annoying!”

5 noiembrie

„Aici tot ce fac e sa investesc in mine (ceea ce e frumos, vreau sa ma dezvolt), dar cand nu fac nimic altceva ma simt de parca stau de  5 ore la masa si cineva ma impune sa ma ghiftuiesc si nu mai pot, si am gura plina..! Solutia poate ar fi sa orientez cumva ceea ce invat si observ – macar ipotetic sa ma gandesc la ce le-as folosi. Nu vreau sa devin pur si simplu abcde-minded, studiile sunt un instrument. pentru ceva.” (extras dint-o amicaldă corespondenţă cu Nadiuşa).

Cred că trăiesc după un motto pe care nu l-am postulat niciodată, dar îl simt acum: Aut Caesar, aut nihil. Nu că nu (şi mai ales nu-mi) permit greşeli, dar nu admit jumătăţile de măsură. Pornisem meditaţia, de fapt, de la căldură spirituală. Jelena vrea să trăiască în fiecare ţară câte un pic. Jelena nu are rădăcini. Jelena cerşeşte căldură de la cei pe care îi prinde în spaţiul în care se află – găseşte câţiva oameni care par să o placă şi îi îmbrăţişează sufocant. Pe de o parte, asta presupune că-şi umple cu esenţă acum-ul, aici-ul. Pe de altă parte, nu doar că e ceva pe durată scurtă, dar şi e destul de superficial. Mă dezgustă şi mi-e milă. Eu-mi doresc ceva întreg şi autentic. Probabil de asta sunt distantă de grupul de eclişti, în ansamblu – pentru că nu poţi construi prea uşor / repede relaţii întregi şi autentice, şi atunci mă limitez doar la schimb de replici şi la câteva persoane care-şi fac timp pentru sinceritate şi cu care am mai multe activităţi în comun. Da, prefer mereu relaţiile care au la bază activităţi în comun celor de suprafaţă, cu multe glume, ironii, discuţii gen „da mie-mi place ciocolata!” „şi mie!” „da’ eu cred că Sarah e nebună” „şi eu”, sau îmbrăţişări gratuite. Mai bine tensiunea aşteptării căldurii adevărate, mai bine nihil acum şi Caesar mai târziu decât superficialitate.

Am încercat mai sus să dezghioc (verb potrivit pentru numele paginii de blog) ce mă ţinea încătuşată azi, în afară de pelerinaj birocratic lipsit de rezultate (oh, da, mă irită să am de a face cu neprofesionişti… ). Dar n-aş fi avut puterea să le gândesc dacă nu aş fi avut câteva dialoguri minunate cu persoane minunate. Mulţumesc!

13 noiembrie

A câta?.. a treia sâmbătă cu acelaşi început de poveste. Am găsit un mărţişor la ZOB şi nişte băieţi moldoveni. Au 18 şi respectiv 20 de ani, au călătorit în Italia, acum sunt în Berlin, le este în cot de facultate („… şi ce folos că fratele meu a terminat facultatea şi acum stă acasă?” hm, prea des e adevărat. Mai ales dacă nu vedeţi nici un sens, vă rog să nu daţi la facultate!), iar după asta revin în Moldova. „Da’ ce altceva? Să lucrezi peste graniţă ca să-ţi iei maşină şi apartament? Stau o grămada de case în Moldova, numai ia-le!” Ştii, oamenii care  gândesc ca el chiar nu are nevoie de facultate. Iar ţara lui chiar are nevoie de oameni ca el.

14 noiembrie

Photography workshop! Şi ce dacă dormisem trei ore între eseul pentru The Cracked Ballad of Existential Self şi workshop? M-am simţit foarte bine. Am învăţat preţ de câteva minute să lucrez cu o cameră Victor Hasselblad şi m-a trimis Joe să „respond to the neighbourhood„. E fraza care mi-a rămas cel mai bine în cap. Poate fraza care o să mă ajute să dau mai multă culoarei vieţii, să am mai multe dimineţi din astea cu o cameră în mână, cu căştile în urechi şi căutând mesaje de orice gen în vecinătate pentru a le răspunde cumva.

Joe e liber profesionist, de 20 de ani. Spune că nu e cea mai uşoară viaţă pe care poţi să o ai, şi trebuie să fii cu adevărat disciplinat. Altă idee care s-a lipit de mintea mea – liber profesionist!

16 noiembrie

– Mergi la lecţia de film?
– Da, vin şi eu într-un minut.
– Hai că-mi iau maşina.
– Maşina?
– Păi da’ plouă, iar eu nu am umbrelă.

…a chiar, nici eu n-am umbrelă. Tre’ să-mi iau cel puţin o maşină 🙂

1 decembrie

De când s-a înfiinţat Political Club la ECLA şi mi-am pus întrebarea dacă vreau să devin membru sau nu, am fost sigură că NU. Bizar, pentru că de fiecare dată când eram întrebată dacă-mi place facultatea mea, răspundeam afirmativ şi cu sinceritate. Dar poate am obosit de lucruri bombastice. Poate… Şi  când am avut ocazia să particip la o discuţie a acestui club cu o expertă pe tema europenizarea. Prea erodat subiectul pentru mine (chit că n-am rămas cu nimic în afară de silă), dar mi-am zis să mai încerc o dată, ca să văd dacă cei  de-aici au altă abordare şi ce stare o să-mi lase. Clar, nu mă interesează. E adevărat că Dr Andrea Despot e într-adevăr versată şi e plăcut să aculţi pe cineva care ştie ce spune, dar per ansamblu mi-a displăcut experienţa. Şi după aia am avut ocazia să stăm la un fourchet, care arăta destul de luxos. Dar poate că exact din acest motiv l-am evitat, sau poate că nu vroiam să descopere ceilalţi cât de mult mă plictisesc întâlnirile la care se vorbeşte în van despre soarta omenirii. Am preferat o masă obişnuită, la cantină, unde-mi ştiu locşorul şi unde puteam să mai vorbesc cu Aigulya, apoi să-i fac un ceai.

Constat că îmi place să mănânc. Nu sunt gurmand, nu zic că-mi place să aleg mâncarea cea mai gustoasă. Mănânc, ca şi mai înainte, de toate, dar cu mai multă plăcere şi chiar mai lent! 🙂 Poate pentru că mai tot timpul sunt în alertă, iar timpul pentru masă sunt pauzele mele dulci. Şi mi s-a acutizat necesitatea de a mânca cu cineva, niciodată singură. Acum am şi o explicaţie, preluată de la Jean-Louis Baudry: la începutul vieţii, mâncarea şi apropierea umană au mers mână în mână – sugacii sunt îmbrăţişaţi de mama ca să mănânce şi când dau semne că le e foame, încearcă să ghiceşti de ce le e ..foame mai mult:). Iar mămica mea cred că ştie cel mai bine asta: zice că mâncam până adormeam la pieptul ei, iar când mă punea înt-o parte, mă trezeam imediat, plângeam, iar mă punea la piept, o picătură-două de lapte ( ca să fie justificat plânsul) şi iar adormeam satisfăcută la pieptul ei.. 🙂 Da, eu sunt aşa! Şi acum tot am nevoie să combin mâncarea cu apropierea umană.

Şi atât de des îmi revin amintiri, fărâme mici ca dintr-o oglindă spartă de mult timp şi…. „cât îi casa numai lapte [trimitere la laptele matern, în noul context] şi cioburi împrăştiate”. Nu ştiu de ce-mi revin, nu ştiu ce vor ele să fac cu dânsele. E ca şi cum aş visa. E adevărat că nu simt că trăiesc aici. Trăiesc un fel de dialog intern, ca un vis de noapte.

cea mai viabilă explicaţie este asta: atunci, noi apelam la amintiri cand nu putem trai viata reala
[1:50:27 AM] Parascovia Topada: adica nu ne-am adaptat
[2:03:57 AM] Parascovia Topada: mi se creaza senzatia ca este un fel de efect al gumei de mestecat
[2:04:13 AM] Parascovia Topada: o intindem apoi ea se strange din nou
[2:04:45 AM] Parascovia Topada: ce te impiedeica sa te adaptezi?
[2:05:40 AM] absolubil: poate nu vreau.

3 decembrie

După micul dejun am citit, dar eram încă obosită şi am decis să mă culc. Mi-am setat alarma, m-am culcat şi am avut un coşmar! Am visat că trebuie să mă trezesc, trebuie să mă trezesc!!! şi asta mă teroriza!Am deschis ochii, am înşfăcat telefonul: tşş, calmează-te, mai ai o groază de timp, vreo jumate de oră încă!…

Am avut ultima lecţie de muzică, Aaron se întoarce în California. N-am înţeles nimic, sunt tot profană în domeniul ăsta, dar acum ştiu că vreau muzică în viaţa mea. Nu politică mare, ci muzică, vă rog.

Şi ONG. În sfârşit ceai cu Diana.. şi am descoperit că suntem amândouă ong-iste în suflet şi că ne lipseşte asta. Şi că nu ştim ce vom face după ECLA, dar ştim că vom fi acasă. Şi am avut pur şi simplu o pauză luminoasă cu ea!

Am avut tutorial cu Tracy. Şi înainte să-l revăd am citit, în sfârşit, textul pe care mi-l dăduse. Am descoperit că vreau sens, vreau mai mult sens în viaţa mea, sens îmbibat în simboluri. Prefer haina mamei pe care şi-a cumpărat-o când avea vârsta mea în locul unui pulover Mexx, prefer napolitanele „Naty”, pentru că din astea mâncam cu Rodica prin Carrefour la Bucureşti şi nu mă interesează care-s mai gustoase sau mai ieftine, prefer Amaretto, prefer mămăliga, prefer fularul de la tata, prefer Chişinăul, prefer ca lucrurile să poarte dacă nu o parte din minte, atunci o parte din altcineva, dar să nu fie sune a gol. Natura are oroare de vid. Probabil că sunt una dintre sensitive to symbols persons.

9 decembrie

Ce zile am ajuns. Îmi doresc acum să deschid uşa la camera mea de-acasă exact aşa cum îmi doream în august-septembrie să ajung să deschid uşa camerei mele din căminul ECLA!

Am terminat epopeea Eisenstein. Am retrăit senzaţiile de atunci când scriam teza de licenţă. Fervoare. Dar şi… fericire:

10 decembrie

Încerc să reconstruiesc în amintiri o zi plină şi colorată la ECLA. Am declarat boicot, nici un fel de eseu, ieri m-am odihnit. Mă gândeam în timpul prânzului dacă ne place să ne stoarcem şi să fierbem în timpul scrierii eseurilor sau dacă acceptăm să facem asta ca pe o condiţie necesară pentru a ne simţi aşa de aproape de nirvana post-scriere. Înclin să cred că prima. Ieri am avut eu timp, nu timpul m-a avut pe mine. Hm, e curios să văd cum mi-am împărţit o zi liberă. Am dormit cât am vrut şi mi-am început ziua cu o discuţie absolut relaxată şi dulcie cu soare. N-avusem de mult timp un dialog din ăsta, fără limită de timp şi fără să scriu în paralel un eseu. Am mai invitat oameni la bulgăreală. Apoi m-am pornit să-mi rezolv micile probleme de rutină, de moment şi de viitor. M-am asigurat. Mi-am luat ieri paşaportul, după ce am făcut panică de ştiau de problema mea oameni din Moldova, Turcia, Kârghistan, Germania, Ungaria, Singapore…! 😀 Să-l primesc a fost cel mai frumos cadou de Crăciun! (Anul trecut, cam tot pe vremea asta mi-am primit primul cadou de Crăciun – „Ultimul eretic”, al lui V. Enciu). I-am mulţumit din tot sufletul Katharinei. Şi prietenele mele şi-au luat paşapoartele. Ce mici miracole, deci Crăciunul e aproape.

Aveam inima plină şi ce-mi doream cel mai mult era, evident, să fac cadouri. Demult îmi doream, chit că mi-e extrem de greu să decid! Mi-am pus căştile în urechi şi m-am dus la shopping. Am stat cât a încăput în mine; am renunţat şi la bulgăreala de-aici pentru plăcerea asta. Wooow, dorinţa de a face cuiva o bucurie poate să transforme pentru mine shopping-ul într-o plăcere. Apoi am plecat, am luat autobuzul şi ăla se ducea… într-o direcţie greşită! Oops, 255? Nu 250? Ha-Ha! Ana-Maria, deja nu-i amuzant, poate-ar fi cazul să te concentrezi! să fii mai adunată! lasă stările astea dionisiace! ca-n gluma aia – are minte, dar nu umblă la ea!!! Am coborât şi am lut-o spre staţia pe care o cunosc, numai că am văzut o poartă mare de piatră şi dincolo de ea un brad împodobit şi am decis să continui să rătăcesc. Da, era întuneric, eram singură, aveam timp şi vroiam să rătăcesc într-un parc în care nu mai era nimeni. mmm, mi-am dat seama că era Burger Park Pankow; am auzit de zeci de ori despre el, când spune şoferul autobuzului staţia la care suntem, era şi cazul să facem cunoştinţă, nu? Până să ajung la brad, pe dreapta era altă poartă, într-un cimitir, dar iaca pentru a mă plimba pe-acolo nu mi-a ajung curaj, chit că mă tenta… oare era cimitirul evreiesc? auzisem că e pe-aproape. Dar o să facem cunoştinţă într-o zi. În parc am aruncat cu bulgări în copaci, mă uitam la şirurile de bănci, aruncam cu picioarele o minge de zăpadă… Începuse să se facă frig, zăpadă era multă, strălucitoare şi neatinsă, numai  bună pentru o plimbare tăcută, dar viu trăită! Am ieşit printre nişte case, mă uitam prin ferestrele oamenilor, căutam să văd.. home, not houses. Şi era acolo multă căldură; nu pentru mine, dar e bine că n-a murit căldura!Am rătăcit, mult am mai rătăcit de-ncepusem să simt un început de anxietate, dar în acelaşi timp păstram senzaţia că am o zi foarte bună şi că sunt protejată. Doar că mi-era prea foame!Am luat un autobuz, m-a dus la o staţie de unde să iau un altul. oooo, ce revedere! Aceeaşi staţie în care am aşteptat prima seară autobuzul în Berlin. Exact aşa mă uitam la casa galbenă din faţa mea, ştiam cărarea de-alături şi barul de peste drum – Goldenrot, îmi aminteam cum m-a ajutat un băiat să-mi cobor valiza uriaşă pe scările de la S-bahn spre staţia auto… Şi-am stat s-aştept mult, ca şi acum. Foarte mult, pentru că autobuzul 150 merge la fel de oaia neagră a transportului în comun la Berlin, aşa cum era  174 pentru cel de la Bucureşti. Am avut timp atunci, în prima seară, să-l rog pe Berlin, în mintea mea, să fie primitor; am avut timp 3 luni mai târziu, în aceeaşi staţie, să cred că Berlinul a dat curs rugăminţii mele şi că e chiar un loc de trăit, nu un oraş frumos de vizitat.

Am ajuns la cafeteria cu un sfert de oră înainte de închidere, dar tanti nu-ştiu-cum-o-cheamă (spre ruşinea mea!) strânsese deja. Noroc că era tura ei, şi când m-a văzut şi-a cerut scuze, şi mi-a oferit tot ce mai avea de mâncare şi-mi mai povestea pe ici-colo ceva în germană. Ja ja…ich verstehe Sie nicht, ich will essen… dar a fost foarte blândă; mereu e aşa, dar aseară parcă m-am apropiat de ea 🙂 În dimineaţa următoare mă uitam la ea îndelung cum croşeta la masa din faţă şi-i zâmbeam – probabil că e bunică, una perfectă. Am dus tava acolo la ea, ca s-o ajut un pic în semn de recunoştinţă şi am plecat în cameră, vroiam să stau în cameră! Şi mi-am consumat plăcerea de a sta în cameră, intensiv, pentru că avema puţin timp. Înainte de a merge la Spok. Eram deja obosită înainte să mă pornesc, dar ce frumos drumul prin zăpadă până acolo, râsete cu Aigulya şi Gabi şi de ce n-aş fi făcut un mic cadou pentru corpul meu! După, simţeam că ziua mi-e împlinită, finisată, şi aşa cum mi-aş dori în mod normal seara să mă cuibăresc lângă el, acum mă gândeam să deschid skype-ul. Numai că fetele au vrut ceai, ceai de-al meu, aşa că am băut ceai în common room, a venit şi Rafal şi avut o discuţie pe diferite nivele, diferite teme, diferite grade de sinceritate, diferite fundaluri muzicale, diferite componenţe până am mi s-a făcut somn şi am mers la culcare. M-am întins, mi-am tras plapuma peste cap şi am adormit.

20 ianuarie 2011

E prima dată când scriu de când am revenit la ECLA. Pentru că tot ce aş fi putut scrie până acum e că nu-mni mai găsesc motivaţia, am uitat de ce amân să trăiesc, am testat, am triat, m-am odihnit suficient… cu siguranţă n-am învăţat suficient, dar nu era o motivaţie suficient de puternică (pentru că… oare… mi-am cultivat suficient buna obişnuinţă de a învăţa?).

Dar nu, oameni buni! există motivaţie. Toţi cei dragi mie şi eu însămi merităm o Ana-Maria mai bună. Am în cap două lecţii pe care  vreau să le învăţ înainte să las ECLA: – să dezrădăcinez ierarhiile din conştiinţa mea şi să pun orice relaţie în care mă aflu în matricea prieteniei (pentru că asta văd aici şi mă încântă, dă Doamne să mă îmbolnăvesc de asta incurabil!); – să mă eliberez şi să-mi regăsesc Copilul, identitatea-copil.

Lee Strasberg spunea că una dintre studentele lui, jucând un Private Moment (un exerciţiu de actorie) s-a dezlănţuit şi a cântat cum nu s-ar fi aşteptat nimeni şi a dansat cu „abandon” / abnegaţie. Atunci mi-am amintit că argumentul meu împotriva discotecilor, acum câţiva ani, era că nu am nevoie de ele – eu dansez în camera mea ori de câte ori am chef, dau muzica la maxim şi dansez. Hm, bine că mai ţin minte fraza, pentru că nu mai ţin minte cum dansam singură în cameră, nu mai ţin minte de când n-am făcut aşa ceva şi nu ştiu de ce… Acum, citind scrisoarea lui Mărţişor, m-a înfiorat şi m-a jenat sensibilitatea ei angelică, pe care eu am pierdut-o demuuult şi mă simţeam comod cu asta, ca şi cum ar fi firesc. Dar acum mi-e dor de mine-aia, de copil, de sensibilitate.

Ştiam eu, cineva acolo sus mă iubeşte! Pentru că după ce am gândit astea cu voce tare, un monolog de faţă cu Aigulya, întinsă pe podea, în următoarea zi am primit un compliment de la Ceyda – mi-a spus că sunt o persoană artistică. bineînţeles că n-am crezut-o, dar dacă zice, poate o mai fi o licărire pe care a întrezărit-o. Nu e totul pierdut! Cât de potrivit complimentul! Apoi, tot azi, am căzut de pe bicicletă. La început credeam c-o să uit repede (imediat după ce o să arunc ştrampii rupţi), pentru că nu aveam timp să mă gândesc la asemenea fleacuri, dar Aigulya a făcut cazul memorabil. Când am început să-i povestesc, a pufnit în râs. Şi iar n-aş fi băgat asta în seamă dacă nu spunea: „Scuză-mă!… dar cum, cum…cum… (eticheta ei „how-how-how”, comicul căreia eu şi Gabi l-am înţeles imediat, vorbitoare de română fiind)” Ana-Maria, nu mai ai 5 ani!” „Nu, dar tocmai… ia stai, adică e ca şi cum aş avea 5 ani! eeee!”

– Rafal, ţii minte când mi-ai dorit o zi bună azi dimineaţă?
– Da…
– Ap după asta am căzut jos, în timp ce mergeam cu bicicleta..
– Ou…
– Dar asta e o zi bună! Pentru că aşa sunt copil.

Apoi, se pare că a început să-mi iasă încă o măsea de minte (trebuie să cred că există, cu adevărat, vreo legătură cu mintea 😛 ). Cert e că mă simţeam la lecţia de germană ca bebeluşii, când îi deranjează gingia, li se inflamează un pic gâtul şi au temperatura ridicată. Frumoasă retrăire, dar se pare că cineva acolo sus, exagerează – totuşi, cât de copil?..

28 ianuarie

In sfarsit, o zi frumoasa buna de scris si de reamintit peste ani. N-am mai avut senzatia ca sunt dirijata de ECLA, ci ca ma aflu la scoala de vara. Citesc despre exercitiile lui Strassberg, in i nterpretarea lui Hull. Exersez si fireste ca nu reusesc prea curand, dar ma simt ghidata, inteleasa, si continui. Breakfast drink si underwear m-au facut sa-mi simt mai mult prezenta fizica si toate simturile, sa le utilizez pentru tot ceea ce fac, sa-mi reinventez cana, cu tot cu caldura, miros, gust, textura (multumesc, Spanacel, cana asta o s-o tin minte). ma simt asa iluminata cu noua descoperire absolut elementara, incat se pare ca inainte lunecam usor spre autism. Fara sa fi auzit de el, am luat cursul de Acting and Authenticity in speranta ca voi avea parte de dezvoltare a la Strassberg. Bine ca Lavinne asta ne-a facut cunostinta. In paralel, exercitiile sportive zilnice imi confera senzatia ca merit propriul meu corp si ca am libertatea sa beneficiez de el. curios, oi fi avand inradacinata convingerea ca pot sa ating si sa beneficiez doar de ceea la ce am contribuit? …hmm, sunt un urmas veritabil al mamei mele si al bunicului.

Am facut un cadou, Aureliei, fapt ce ma bucura intotdeauna. Nu era in camera si i l-am lasat la usa, langa cizme, ceea ce i-a reamintit Aurei de Mos Nicolae. Am ras.

Am vorbit cu Elena Ciornaia si m-a acoperit un nou val de amintiri. In clasele primare, aveam expozitii de picturi pe hol, apartinand castigatorilor la concursul liceal de desen. Era o fata, pe care nu cred s-o fi vazut, vreodata, dar ii admiram picturile – Olesea Odobescu (mi-am amintit prompt; oare si corect?). Sa fi fost prin clasa a 7 sau a 8. Pe scurt, un gigant. Si printre picturile gigantilor erau si cele ale unei colege de clasa de-ale mele, ale Elenei. Asta ma facea mandra si ma umplea de admiratie si speranta. O tin minte desenand, in clasa, ii placea sa deseneze cai. Azi, cand i-am spus, nu-si mai amintea detaliul, dar calareste profesionist. Si nu mai e in Moldova acum. E.. in Berlin. Azi mi s-a implinit o alta dorinta (am spus deja ca cineva, acolo sus, ma iubeste?) cea de a cunoaste si comunica cu alti moldoveni in Berlin. Ce realizare pe scurtatura, pe carare secreta, batatorita si uitata.

M-am dus, in pofida lipsei de timp, din moft, si la reading groupul lui Michael. Imi doresc sa am intotdeauna parte de asemenea intalniri amicale, cu carte, analize, asocieri, opinii acceptate si combatute (a se citi imbunatatite), chec. De fapt, pranzul la cafeteria a fost aproape la fel de fructuos. Cafeteria, realizez, e felul de local ravnit de cand m-a gasit si m-a molipsit conceptul Capsa. Si am asa ceva in viata mea… reala, si am sansa sa pastrez, pentru ca am prieteni deosebiti. Hm, gasesc in asta mai multa libertate decat in orice protest.

Am primit de la lumea mea cea mai adevarata, pe care ma chinuie sa stiu c-am impins-o la distanta (fizica), doua surprize. Cristina mi-a  scris cateva randuri foarte intime, sufletesti si calde despre lumea ei interioara. M-am bucurat sa vad ca-si dibuieste un potential neexploatat de fericire si ca mi-a multumit pentru „ca esti acolo si ca o sa citesti ce-am scris, si c-o sa lasi sa treaca cateva min din viata ta pt nevoia mea de a spune…”.  Sandrinutu mi-a trimis o droaie de felicitari, dintre care prima spunea: „I’m happy to know you near when i need*)))” inseamna ca nu sunt atat de transparenta, inseamna ca nu sunt asa de impotenta. multumesc ca va pot fi aproape!

Multumesc generatorului meu neobosit de pofta de viata! iubesc, deci traiesc.

2 februarie

Asemănătoare cu o zi normală din ultimul semestru de IRIM – prof dezagreabil, înfruntat, prima absenţă, un training la ambasada Canadei, finisat cu nişte idei media ale unor canadiei ingenioşi şi cu un pahar de şampanie. All by myself. Confort. Şi pentru că am ratat cina la cafeteria, mi-a luat un falafel; în sfârşit. Rebeliune, interacţiune, independenţă.

6 februarie

* De ce unii oameni cer să demonstrez anumite stări corespunzătoare anumitor situaţii? În primul rând, sunt prea puţin expresivă ca să fac oamenii să înţeleagă ce stare am. De exemplu, bucuria mea poate să fie insuficient de convingătoare în mimică sau gesturi, în pofita existenţei ei în forma cea mai pură. În al doilea rând, starea mea, ca şi felul cum o exteriorizez, e pentru mine ceva personal, privat. Eu nu fac asta pentru alţi oameni. Eu doar mă manifest. Când vreau să fac ceva pentru o persoană, îi dăruiesc altceva decât atitudini proprii faţă de subiecte terţe. Ăsta e doar felul meu de a fi, relaţionarea mi-o fondez pe altceva. În al treilea rând, dacă asta e normalitatea mea, oricât de bizară ar fi privită din exterior, acceptaţi-mi-o sau ţineţi-o la distanţă, nu încercaţi s-o adaptaţi şi cu atât mai mult să vă supăraţi pe mine când nu reuşiţi.

* E foarte fain că ECLA mă obişnuieşte să scriu eseuri în baza lecturilor pe care mi le sugerează. Asta schimbă finalitatea, deci şi calitatea lecturii. Nu mai scrijelesc nişte frânturi interesante, cu admiraţie pentru autor, într-o movilă dezorganizată, ci gândesc. Simt că încep, abia încep să dialoghez cu cărţile, să le răspund cu gânduri, nu cu „da” sau „ba”.

* Datorită diversităţii culturale la ECLA, am simţit cu adevărat o teorie pe care o auzisem – că felul cum gândim este structurat de limba vorbită. Pentru a cunoaşte o limbă care are semnificanţi pentru multe  nuanţe foarte diferite ale unei anumite stări, de exemplu, trebuie să le încercăm. Văd limpede legătura dintre vocabularul activ al unei persoane şi lumea sa interioară. Apoi şi structura frazelor ne determină structura gândirii, în general, la nivel fundamental, deci, şi a acţiunilor. Subiectul ăsta merită o mai mare atenţie din partea mea, am motive practice să-l însuşesc mai bine.

17 februarie

Prima mea zi la ECLA când sunt oficial singură în cameră. Persistă însă…. riscul să vină altă fată cu mine; vorba lui Gheorghe Ghimpu, „Trebuie să ne grăbim, veacul democraţiei e scurt”. Deja mă grăbesc să profit de situaţie, de parcă în sfârşit mi s-a dat undă verde la.. nu ştiu ce, dar parcă ceva în interiorul meu ştie. În primul rând, o să redevin colegă de cameră cu Rodica pentru  câteva zile 🙂

Azi am dormit de două ori la amiază. Prima dată eram foarte entuziasmată şi vroiam să rezolv dilema aia aristoteliană, dar ochii mei o zis că dacă nu mă culc, ei pleacă! A doua oară, pur şi simplu devenisem leneşă ca o pisică tare bătrână. Totuşi am reuşit să mă ţin foarte trează până la primul adormit şi mi-a venit în cap să găsesc nişte legităţi şi nişte reguli personale despre cum să-mi organizez programul zilei, după mult somn sau după puţin somn… Primele observaţii: după puţin somn sunt indicate activităţile care implică mişcare, fie fizică, fie intelectuală; pentru cazul ideal – activităţi care să aibă o doză de nou şi de inspiraţie. Mai departe, e suficient doar să fiu indulgentă cu un organism capricios şi pot să-mi dau seama pe parcurs ce şi când e bine să fac, ca să fie bine realizat şi plăcut. da, să am posibilitatea să aleg e important în zilele post-nopţi scurte. 😀 to be continued…

Discuţii interesante astăzi despre diferenţe de educaţie.

[6:31:08 PM] brinza.kristina: dar Miu… e un fel de zeu de neatins. orice cuvant spus are un sens
[6:31:33 PM] absolubil: ştii
[6:31:34 PM] absolubil: nu asta contează
[6:31:48 PM] absolubil: eu disting două feluri de educaţie
[6:31:50 PM] brinza.kristina: dar ce anume?
[6:31:50 PM] absolubil: 1. IRIM
[6:32:08 PM] brinza.kristina: da…el e geniu, insa e foarte nefericit in viata personala
[6:32:26 PM] absolubil: iei o pungă de învăţătură, o modelezi sub formă de bulgăre şi o pocneşti în fruntea studentului, ca să se lipească bine
[6:32:30 PM] absolubil: 2. ECLA
[6:33:21 PM] absolubil: provoci, pui întrebări şi motivezi studentul să-şi dea întrebări, dar îi răspunzi doar la unele, astfel ca el să pornească maşinăria, să gândească şi să nu se oprească niciodată de gândit
[6:33:46 PM] absolubil: şi nu contează ce are acum în cap, contează că există mişcare
[6:34:17 PM] brinza.kristina: mmm… dragut!
[6:34:25 PM] brinza.kristina: am simtit si eu botul la IRIM
[6:34:31 PM] brinza.kristina: ma doare inca fruntea
[6:34:36 PM] brinza.kristina: si fara prea mult folos

[6:40:25 PM] brinza.kristina: eu azi am avut o zi super stresanta
[6:40:34 PM] absolubil: :S
[6:40:34 PM] absolubil: eu nu
[6:40:34 PM] brinza.kristina: ca la primul examen
[6:40:58 PM] brinza.kristina: nu stiu cand va veni ziua unui examen relaxant
[6:41:32 PM] absolubil: examen, apropo, e ceva mult specific sistemului de învăţământ numit aici IRIM
[6:41:40 PM] absolubil: la ECLA el este practic de neimaginat
[6:41:45 PM] absolubil: sunt incompatibile
[6:42:06 PM] brinza.kristina: crede-ma examen la IRIM si examen aici, nu se compara
[6:42:16 PM] absolubil: te cred, desigur
[6:42:43 PM] absolubil: zic doar că nici un fel de examen nu ar putea exista într-un sistem de învăţământ focusat pe procesul de gândire, nu de asimilare

Mulţumesc, Tia! mulţumesc şi lui Ceyda. Ne-am gândit azi împreună cum să ne educăm copii deştepţi 🙂 Şi mi-am amintit cu recunoştinţă când mă întreba mama: „Pe sârmă sunt 5 vrăbii şi vânătorul împuşcă una; câte rămân pe sârmă?” sau „- Da’ eu am fost la pădure. – Şi eu. – Şi am tăiat lemne. – Şi eu…” Recunoscătoare pentru asta, nu mă mai bosumflez că nu mi-a organizat nimeni lecturile ca lumea când eram mică.

11 martie 2011

The lovely mess I welcome in my life

Începând cu ieri seara şi până azi, la 12, cel puţin, un şir de acţiuni pe care le-am făcut au fost libere, plăcute, calde şi taaare dezordonate. ce adorabil. Am procrastinat să citesc vreo 5 pagini pentru Acting&Authenticity (păi, dacă citesc organizat, termin repede, ca o fată disciplinată şi tre’ să mă culc), şi am tot vorbit între timp cu prieteni, cu Vorbitorul Suprem, am căutat mitul lui Samson, pentru că menţionase la prânz Aigulya ceva despre păr lung şi vroiam să-i zic de el, da’i uitasem numele…citeam, când m-a luminat o altă idee: „O, ştiu ce pot să mai fac! Îi scriu Angelicăi!”, am ascultat Damien Rice la infinit şi am scris tema când am simţit că puterile îmi sunt pe sfârşite, deci trebuie să încep să fac. O puternică dependenţă de.. deadline. Dar Vitalie zicea că e mai bine să te joci cu poliţistul de alături decât să te transformi în propriul poliţist. Obosită, dar mulţumită de mine, interesată şi cu câteva idei la activ, m-am bucurat din plin de ziua următoare. M-a bucurat franceza (încă n-am descoperit ce face profa aia de mă bucură aşa de mult şi durează câteva ore după lecţie 😀 ), tutoriale cu Michael şi Laura, m-a bucurat soarele care ieşea periodic de după nori, râuleţul din parc, căzătura, un scrânciob. Nu aveam suficiente resurse ca să fiu autocritică sau echilibrată, deci eram foarte deschisă. Tutorialele cred că-s în top 3 lucruri care-mi plac cel mai mult la ECLA. Stai face-to-face cu o pesoană (încă mi-e greu să mă încadrez în discuţii în  grup – ei şi aşa discută bine) care ştie deja ce-i în capul tău şi ar avea nişte sugestii, tu mai ai nişte întrebări, că eşti versat în domeniu şi ai curiozităţi şi intenţii, el îţi răspunde şi îţi sugerează să mai vezi şi asta, dacă vrei… Din eseurile mele îmi dau seama că văd doar ceea ce mişcă. Nu sunt deloc o fire contemplativă, mă interesează cum se raportează X la Y, traiectoria Z, de ce… Săptămâna asta am avut un moment de iluminare – mi-am făcut propria teorie sub formă de schemă a dragostei. Fireşte, implică mişcare 😀 Încă nu mi-am identificat cititorul şi plutesc: îi dau doar concluziile mele, despre care aflu la tutoriale că nu sunt argumentate suficient şi ar putea fi desfăşurate (păi le desfăşor cât au ei nevoie la tutorial, da-mi zic că nu-i scris acolo). Mai pe scurt, nu stau să înţeleg cum ajunge mesajul meu la receptor, mai ales dacă e vorba de un mesaj de 4 pagini A4. Am nevoie de feed-back şi întrebări. De fapt, dintr-o discuţie recentă şi foarte utilă cu Aigulya, am înţeles că trebuie să mă gândesc mai mult la receptoare 🙂 autenticitatea nu este morală.

replica zilei: So it’s not hard to fall.. when you float like a cannonball

În ultima săptămână ECLA m-a bucurat cu trei lucruri semnificative (toate vizează relaţii – I told you, numai asta văd):

  • într-o dimineaţă mai mulţi dintre noi au găsit în cutiile poştale câte un snickers micuţ. În cutia mea mai era şi o scrisoare, de la cineva care ar avea legătură cu snickers, dar cum era să ajungă, separat, neambalat… am fost de două ori mai năucită decât ceilalţi. În faza imediat următoare lumea se tot întreba de la cine e (Maria a trimis un e-mail pe students_all ca să întrebe cine a ne-a făcut supriza şi s-a tot ţinut de întrebat în următoarele zile), alţii încercau să stabilească după ce principii au fost aleşi cei care au primit ciocolate… La câteva zile, a mai fost un rând de ciocolate în cutiile poştale, nu ştiu dacă pentru cei care nu primiseră sau la întâmplare pentru câţiva. Părerea mea e că e un experiment social, chit că nu-s adepta teoriilor conspiraţioniste. Şi „it would be even nicer not to know who you are.
    I think it increases the trust and sympathy among us, as a group.
    It would be nice if you liked the practice and want to do something similar 😉
    p.s.: I also had a chocolate! thanks, ECLA family!”
  • ECLA vrea să angajeze profesori noi şi pentru asta a creat un nou job pe termen scurt pentru studenţi: „Short term project position with app. 6 total hours.        The 7 selected students will participate actively in the special seminars held by candidates for the postdoctoral teaching positions at ECLA. Students will be asked to evaluate the seminars for the Search Committee.
    The dates for the seminars are as follows:
    Tuesday, 1st March, 9:00 – 10:00 and 10:15 – 11:15
    Thursday, 3rd March, 15:15 – 16:15.
    Students are expected to prepare for the seminar. The readings will be passages already read for the AY/BA1 Core Course. Students will be informed about the passages on Thursday, 24th February. After the seminars students are asked to give written feedback.
    Requirements: students in good academic standing, who have attended the AY/BA1 core course either this year or last year. Please note that you might miss a language class if you participate in the seminar.”
  • O săptămână cât Rafal a fost internat în spital, toată familia ECLA, studenţi şi profesori, a fost foarte solidară – ai noştri l-au vizitat cu regularitate, i-au adus dulciuri, cărţi audio, i-au citit pentru Core Course, l-au scos la plimbări în curtea spitalului, Madi şi Cătălin ne tot scriau e-mailuri ca să ne informeze cum evoluează starea lui. Într-o singură seară Rafal a spus bosumflat (dând din picior ca un copil mic) că toată dimineaţa nu l-a vizitat nimeni, şi o singură persoană am auzit să întrebe: „Ap i-au făcut a doua operaţie?…” când asta se consumase de ceva timp şi primisem câteva emailuri despre ea. Totuşi, ca s-o citez pe Oumaima, „I am just happy to see this amount of love and solidarity!”

19 martie

7.40 Diana „miracol”.

8.00 somn

10.20 trezire. Vera. Uşa de la bibliotecă închisă.

o zi luminoasă luminoasă luminoasă.

Irina Furtună. Roşca mă mai pomeneşte pentru nerespectarea rigorilor – număr de pagini insuficient, „Si reflectarea altor studii de catre alti cercetatori la aceasta tema”, hey, maiorul lui de Volkov, bun prof!

bicicletă. am dat o raită şi mi-am găsit lanţul, crăpat, uşor aplatizat, dar nemişcat din loc.

cocoşi în Pankow:

şi „mâţişori” :

m-am gândit la felul cum se leagă prietenii la ECLA ca la mugurii ce se sparg. Diferit totuşi de cross-road friendship.

de ceva timp nu mai zic „m-am rătăcit”, ci „am rătăcit” sau, mai bine, „am exploarat”

şi o poză mai veche, despre cum îmi trăiesc armonia cu spaţiul propriu:

şi Океан Ельзи – Вставай

poate poate mă convinge să mă apuc de eseul final pentru Aristotel.

4 aprilie

noapte scurtă, noapte cu umbre de dor.

două dimineţi. una pe la 5 si ceva, de format futurist – un dejun dulce şi totuşi matur în doi. a doua răbufnită de undeva din trecut – dimineata cand eu mi-am programat sa mai dorm vreo trei ore, dar vine sa ma trezeasca mama, ciripeste multe vorbulite blande, din care tin minte doar: „si n-o sa bei tu ceai cu Sanda?” „aa, o sa beau; ea deja s-a trezit?” urmatorul lucru pe care-l tin minte e ca o intreb pe Sanda, care se fataia deja pe langa patul meu, sa se intoarca peste jumate de ora. Fac mofturi. Toata vacanta am facut mofturi (fara sa enervez, sper…), pentru ca m-am simtit bine (asa racita, cum eram). Apoi ma trantesc pe scaunelul de la bucatarie si ma dau huta, in timp ce Sanda imi face un amaretto. Si ea, si mama si-au anulat programul pentru dimineata asta ca sa stam impreuna. Ca de obicei, incepem o discutie in 3, dar mama deschide subiecte care o plictisesc pe baietul tatii si ne lasa in doua 😀

in masina spre aeroport atipesc pe umarul mamei, in timp ce ea face in gand retrospectiva vacantei, zambeste si-mi spune si mie cate o frantura „…asa mi-a placut cand….” 🙂

in cateva ore sunt deja in camin. descui usa, camera asta exact cum am lasat-o, de ceva timp numai a mea. placuta senzatie. Necesitate pentru demnitate, dezvoltare personala si creatie – se pare ca asta afirmase Virginia Wolf in „A room of one’s own”. Studii bune, relatii frumoase cu profii, camera mea – si totusi de ce tre sa fie astea la Berlin si sa fiu nevoita sa aleg? Pentru prima data mi-e asa greu sa impac lupul, capra si varza. Pe de alta parte, simt ca in pofida opunerii mele aprigi, ECLA a devenit o particica sedimentata in lumea mea, revenirea imi induce o usoara stare de confort diferit, specific doar acestei parti minuscule din lumea mea. Ma plimb stapana prin camera, deschid larg geamul sa simt mirosul si sunetul ploii, imi pun „Milk and Toast and Honey” si desfac bagajele. Apoi internet. Colegii mei fac frigărui, şi mă bucur pentru ei, dar cred că prefer să fiu cu mine, în camera mea, la un ceai, la un gând, la un somn…

 18 aprilie

Ziua mea de gătit. Mămăligă de dimineaţa am mâncat-o cu trei români, dintre care unul mai moldovean aşa, un kîrghiz şi un polonez. Pe la prânz – o ciocolată din Polonia şi una cumpărată din Roma.  Seara, salată din kiwi din Italia, banane din Ecuador, mere din Argentina şi miere din Moldova, savurată alături de un kîrghiz şi un american 🙂

19 aprilie

Am trimis cărţile poştale spre Dişcova. Şi întotdeauna când dai, primeşti. Nici măcar nu mă refer la bucuria aia care mă împlineşte când dau, care apare mult înaintea recunoştinţei, şi nici nu la posibila dorinţă a receptorului de a da la rândul lui, ci la un circuit nebănuit.

Am fost la blocul de studii. Un nene tundea iarba. M-a privit şi m-a salutat, zâmbind larg. Ce miros îmbietor de iarbă!

Fireşte, după asta, am făcut o plimbare pe două roţi scâncinde (te-aud, într-o zi mergem la reparaţie, promit!) în Schlosspark. Câte minunăţii are viaţa!

Un bunic se dădea pe topogan cu nepoţica

un alt bătrânel mergea galant în urma soţiei, ambii pe biciclete

un grupuleţ gălăgios de copii alergau în urma câtorva biciclete (mama, fratele mai mare..mai ştiu eu..toţi copiii blocului, adică planetei lor)

o tânără mămică ieşise la plimbare cu căruciorul. Era îmbrăcată sport, împingea căruciorul un pic înainte şi făcea jogging, apoi iar împingea căruciorul. Există, stimaţi moldoveni, există viaţă după naşterea copiilor!

23 aprilie

[4/22/2011 11:58:15 PM] Nadia: acel an a fost greu si pt mine , dar te-am incurajat ..sa mergi la ecla ca o buna prietena ce sunt
[4/22/2011 11:58:43 PM] Nadia: ((devil))
[4/22/2011 11:58:50 PM] absolubil: 😀
[4/22/2011 11:58:53 PM] absolubil: :*
[4/22/2011 11:59:04 PM] absolubil: eu îţi mulţumesc pentru ECLA
[12:00:07 AM] Nadia: adica imi multumesti pentru acest an greu din viata ta , in care te/ai gindit de multe ori ca e full of crap si ca tre sa te intorci la viata reala
[12:00:13 AM] Nadia: ((rofl)) ((rofl))
[12:00:19 AM] Nadia: funny
[12:02:36 AM] absolubil: îţi mulţumesc pentru un an greu, care m-a făcut să deschid ochii şi să văd mai bine gândăcei, frunzuliţe, platoni şi aligheri, care m-a făcut într-un final să găsesc un soi de pace internă inexplicabilă, şi pentru că da, vreau să mă întorc cu inima deschisă la viaţa reală. cel puţin pentru jumate de lună la ţară.. nu mai ştiu de jumătatea de an 😛
[12:04:27 AM] Nadia: cum iti imagineyi urmatorul an
[12:04:32 AM] Nadia:  in absolut ?
[12:09:38 AM] absolubil: imaginez.. câteva part-time job, printre care un proiect scris şi executat de mine; poate voi da la studii pedagogice, fără frecvenţă, ca să mai fiu cu studenţii, din când în când, să le povestesc despre altfel de viaţă de student, şi să încerc să predau unei clase dintr-a-ntâia până în a patra (discutam cu un coleg pe-aici şi mi se pare că mi-ar plăcea şi aş putea să fac asta),  voi face un reading group, pentru început între prieteni, voi călători prin sătucurile Moldovei, voi face o hartă a scrâncioburilor din CHişinău, voi strânge prietenii la filme cu vin…
[12:11:17 AM] Nadia: 🙂
[12:11:21 AM] Nadia:  frumos
[12:11:31 AM] Nadia:  o sa ma inviti si pe mine
[12:11:38 AM] absolubil: ((hug))
[12:11:46 AM] Nadia: la scricioburi ?
[12:11:54 AM] absolubil: te aştept mereu cu braţele şi sufletul deschis

7 iunie 2011

Dimineaţa grădinăresc. Cristina şi Gabi taie gardul din stânga cafeteriei şi intrăm într-un spaţiu pustiu, doar nişte iarbă rară sădit. Punem rumeguş la fundul unor vase gigante pentru flori (ne, pentru mentă, melisă, etc…) şi le umplem cu pămând cărat cu roaba preţ de mai multe ore. Îmi place de Peter, grădinarul: e  sigur de sine şi plin de viaţă. Are maşină şi carnet cu numele lui înscris pe ele. Nu prea ştie engleza, dar ştie să-ţi arate ce să faci şi adaugă un „pleeease” aşa de îmbietor 😀 Bun şef, respectabil. Îl aud povestindu-i lui Bardi (cum a ajuns Bardi să grădinărească? Stereotipurile astea.. tre să scap de ele!): „Eu sunt din Germania de Est. Când se strică ceva, noi nu cumpărăm alt obiect nou, ci reparăm”… La finalul orelor de grădinărit – o frumuseţe apărută pe loc gol. Eh. tre să fac o poză 🙂 Stefan, bucătarul, era fericit că poate să ne facă acum .. chiar şi ceai de mentă 😀

În autobuz ( la etaj, în faţă, ca să mă simt ca-n avion)  se apropie un copil. Vede că stau acolo şi se întoarce să plece. Dar, tii păcate, i-am zâmbit frumuşel, a zâmbit şi el şi s-a aşezat alături. Repeta după „vocea autobuzului” denumirea străzilor: Granatenstrasse-„Granatenstrasse” Papierstrasse” Papierstrasse”.. cu aceeaşi intonaţie… Până l-a strigat mama lui în spate: „Lulu,  kommst du?” şi a fugit. Heh, mi-ar fi plăcut să văd cum se descurcă la Ritterlandweg/Soldiner Strasse 😀

Pe drum înapoi, de la spital, stau în staţie lângă două negrese vorbăreţe şi fiul de 2 ani al uneia dintre ele. Fiul are un baon albastru în mână şi se uită plictisit în gol. Opa! A auzit fâşâit de ciocolată! Maladeţ, aşteptam să te întorci, ia şi tu o ciocolată, un „Favorit”. Aşa repede a întins mânuţa! Numai că a pierdut balonul! I-l dau şi pregătesc să prezint abonamentul, c-a ajuns autobuzul în spaţie.

Ascult muzică tot drumul, la maxim, şi încerc să-mi ordonez gândurile.

12 iunie

[11:42:43 PM] absolubil: salutare
[11:43:32 PM | Edited 11:43:36 PM] mouse.4d: neaţa!
[11:43:46 PM] absolubil: wie gehts?
[11:43:51 PM] absolubil: schreiben wir?
[11:44:27 PM] mouse.4d: ja ja.. eu şriben ză teza licenţione ))
[11:45:28 PM] absolubil: ia spune, în Moldova se vând donner?
[11:45:54 PM] mouse.4d: was ist das?
[11:46:19 PM] absolubil: de fapt, e un kebab… http://en.wikipedia.org/wiki/File:D%C3%B6ner_kebab.jpg
[11:46:57 PM] mouse.4d: oi.. nuş
[11:47:13 PM] absolubil: azi i-am spus unui turc că nu avem. „ah, nu aveţi? atunci noi venim la voi!” apoi „la voi valuta e tot euro?” 😀
[11:47:33 PM] absolubil: nu, nene, noi suntem mai aproape de voi decât de UE
[11:48:27 PM] mouse.4d: ))

În drum spre kebab m-am oprit sub un tei, puternic mirositor şi m-am gândit la tata. Un pic. Apoi m-am cutremurat, nuş de ce, şi mi-am continuat drumul şi fluxul conştiinţei.

31 mai 2012

Sfârșit de mai e și pentru mine un final – cursul de week-end cu cei mici. Am renunțat să mai lucrez sâmbătă și duminică pe timp de vară, ca să am timp pentru mine și pentru cei dragi (pădure, hamac, bicicletă, căldări cu apă, săpat și călătorii). Și ultimele  cuvinte pe care le-am auzit de la mama lui Vlăduț (prietenii știu ce și de ce) mi-au întărit încrederea că procedez corect. Dar mi-e dor de ei. Va veni sâmbătă, ora 11.45 și ei se vor întâlni cu noua lor profesoară, iar eu voi fi cu gândul la ei, cu zâmbet și privirea pierdută. Unii părinți cred că noi doar ne pierdeam timpul ineficient pe acolo, dar eu i-am văzut crescând. Știu că sunt un pic mai englezi acum și 3 picuri mai oameni 🙂 Am  constat că Mărțișor era Zână Îmbrățișărilor, sau Zeița  Vieții Private, iar eu mă preocupam de viața publică. Marta a inventat și ne-a cucerit pe toți cu jocul „Red head hug”. A primit apoi, pe neașteptate, îmbrățișări de la cine nu credea că e posibil. Toți elevii mei trebuia să-mi dea mâna la intrare și să zică „hello”, ca și tuturor celorlalți din  sală: „Hello, Mihai… hello, Arinuța, hello, Danian” 😀 Și am insistat să știe că sunt cu toții prieteni, că nu se acceptă bisericuțe și, cu atât mai puțin, răutăți la adresa colegilor. Am făcut de-atâtea ori group hug-uri repetând ca pe-o mantră: „We are friends, we are friends!” Am stat cu ei întinsă pe covor și le-am arătat cum se face bărcuța. Ce mai râdea cristalin Cătălina! I-am ajutat să lipească cărțuliile făcute cu mânuțele lor „tu vrei de cea care se răsfoiește sau care se desface?” 😀 Îmi amintesc când se făcea gălăgie în clasă și Arinuța striga: „Slicent!!! așa? cum se spune liniște?” 😀 Livia a zis o dată „Nu se zice thank you, ci thank you very much”. I-am mulțumit și i-am încurajat pe copii să zică și ei, dacă vor, cu very much. Și de fiecare dată când Arinuța zicea pe lung, sărea Livia: „asta eu v-am învățat!” Ce simpatici. Da, copiilor le place mult să-i învețe pe alții, să fie ascultați. Pe mine m-au învățat cât de important e jocul și situația de învățare (ajutorul pentru bunica, care s-a îmbolnăvit în timpul călătoriei în SUA, sau făcutul bagajelor pentru călătorie în Great Britain). Sau, și mai bine,  să sar eu pe unda lor…. m-au mai învățat, sunt sigură, voi reveni cu noi concluzii.

Publicitate

13 gânduri despre &8222;boabe de mazăre&8221;

  1. zbordeidei zice:

    Astept detalii de la tirgul german de vechituri , oricum cred ca al notru e mai fain… ca doar e al nostru, nu? chiar sunt foarte curioasa cum e la ei…asa ca aricel, esti delegata mea acolo 😀

  2. zbordeidei zice:

    Tu povestesti iar eu parca vizionez un film, te vad cum stai intr-o banca, in sala mare mare, bancile au forma de semicerc, apoi, te vad pe hol, in blugi albastri, cum alergi in graba spre sala de calculatoare, aaaaa ai si o carte cu tine, mai ai carti si pe masa de linga dormitor. In banca stai si asculti foarte atent ceea ce se vorbeste, apoi intervii cu o replica, foarte calculata, sigura pe sine, cu privirea tintita spre interlocutor…ii uimesti 🙂
    Eu citesc si simultan fac o analiza comparativa a ceea ce avem noi aici si-mi pun intrebarea daca as vrea sa fiu acolo, acolo-adica in acel sistem. Vreau un astfel de sistem dar aici, in Chisinaul meu iubit, pentru ca stiu ca multe putem face aici. Revin la replica colegii tale, care-si doreste sa plece din tara sa, ma mindresc ca traiesc fiecare clipa aici, ca ma simt omul la locul si timpul potrivit, sunt intr-un spatiu public foarte personalizat :). Mi-a placut ideea lui Kierkegaard, nu conteaza ce, conteaza cum. Aricel, tu stii CUM, tu stii cum sa-ti selectezi prioritatile, ai un rationament foarte lucid, ceea ce-ti genereaza siguranta si increderea in sine.

  3. Minunat e să fiu aici, pe pagina aceasta!… Sunt prea lacomă cred, căci la moment vreau să fiu şi acolo, la tine, şi aici, şi acasă… Însă după o replică din Eat, pray, love ne aflăm într-un loc anume pentru a ne pregăti de etapa următoare. Aş vrea sa te văd curînd pe bicicleta şmecheră din imagine. Ştiu că ai fi foarte uşoară… Aşa e omul cînd ştie ce vrea, iar tu ştii ce urmează după etapa belineză. :*

  4. Te vad aievea. 🙂 Revoltata ori ghemuita in pat, acasa, tacuta, cu ochii lucind de concentrare ori razand cu pofta, printre omuletii aceia.:) Faza cu codul de bune maniere si cu emotiile in public e memorabila, intr-adevar. Nu o uit nici eu… Vreau, vreau, vreau sa traiesc cat mai multe momente de naturalete!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s