being myself

Ieri am văzut pe net o poză intitulată „being me”. Hmmm, m-am gândit, what is being me în cazul meu? No,  n-a continuat o meditație, a fost un capăt de gând în grabă, ieșeam din casă ca să alerg undeva.

Ei bine, în finalul unei zile extraordinare cred că being me înseamnă să fac lucruri care mă definesc – să organizez ceva, să bucur pe cineva, să citesc, să râd cu prietenii mei, să cunosc oameni noi, să fac poze și să creez.

Da, azi am avut de toate.

O dimineață începută cu o boare de lucru științific. Da-daa, recunosc, e mult spus pentru scrierea confirmării și caracteristicii de practică, dar m-a trezit cumva. Apoi mi-am făcut timp pentru exercițiile fizice. De câteva zile le fac cu regularitate, și asta pentru că e iarnă de-a binelea, iar eu vreau să fiu fizic pregătită pentru a cădea cu plăcere. Și mă face să mă simt fresh!

Când l-am văzut și pe Milu treaz într-un final, eram plină de nerăbdare să-i fac sălățică colorată. Da, știu că pentru mine e o plăcere să gătesc frumos pentru oameni dragi. Frumos și simplu 😀

O scurtă călătorie cu microbuzul și m-am pomenit deja la liceu. E ceva dulceag în orice final, care promite continuitate. I-am mărturisit doamnei Lupu că în unele zile venean la școală pentru bună dispoziție și atmosferă familială și că o să-mi fie doar de copiii aceștia. Pe bune! Și m-a invitat să mai trec pe la ei oricând voi putea. „Copii, domnișoara Spînu pleacă. Ce-i spunem?” Luis: „Deja? (cu fețișoara lui foarte expresivă și gurița larg deschisă). Nici n-am văzut-o bine…” E unica clasă în care toți copiii vin cu drag la școală. E mare minune că învățătoarea reușește să-i învăluiască pe toți cu dragoste. Pe ei toți și pe mine. Când a închis ușa după mine, mi-a  strecurat din ușă: „Spune-i mamei că ești o dulceață” și a plecat capul luminat de zâmbet, ca un copil năzbâtios și teribil de binevoitor. Le-am lăsat o cutie de ciocolate, pe care învățătoarea a zis că o va împărți luni cu elevii, pentru că astăzi nu erau decât jumătate din ei la școală.

Ei gata, cu astea am umplut inima cu lumină pură de lumânare de Paști și m-am îndreptat spre Gemenii. Am găsit repejor tot ce-mi trebuia pentru primul workshop acasă la Felicia și pe-aici ți-e drumul!

De când n-am văzut-o pe Mădălina, de la Ziua Recunoștinței, ea a început să meargă. Ce sigură e, pe propriile picioare! Mai întâi m-a analizat, apoi mi-a zis „Tati”. Tanti… Ăsta e semn că intrasem în grațiile ei 😛 A, mai aveam și mărgelele de la africanul din Florența, care i-au plăcut Mădălinei. Peste câteva ore, tot revenea la mine, se apleca să se uite la mărgele și făcea „vaaau!” Apoi o dată m-a mângâiat pe cap și a zis „Taaati”, apoi și pe Felicia a netezit-o pe creștet cu „maamaaa” și imediat a stat dârză alături de mama, cu replica: „tata!” 😀

Iar noi cu Felicia cream de zor! Ne-a reușit într-un final, cam când începuse să ne plictisească. Și ca dintr-un izvor descoperit unde nu te aștepți în timpul săpăturilor, ne-a umplut de bucurie opera gata realizată! Era și Mădălina curioasă, dar n-au încă puterea de a o distrage de la calculator:

SAM_1436

Și de-aici mă îndrept spre Gavroche. Scumpa mea Felicia se întristează un pic că nu reușim să luăm al doilea ceai împreună și-mi ticsește câțiva biscuiți în geantă, ca o mamă grijulie. Trec recunoscătoare pe lângă cuibul de rândunele și mă pornesc într-un suflet. Nu atât de grabă, cât friptă de emoții pozitive!

În troleibuz citesc. Cum prind un scaun liber, îl scot pe Soljenițîn și sorb fără grabă literele. Abia când se deschid ușele la stația mea, închid cartea și îmi croiesc drum spre ieșire cu ea în mână. Cât citesc, mă gândesc la viața personajelor, dar și la procesul de creație, la background-ul pe care trebuia să-l aibă Soljenilțîn ca să poată pune în ordine faptele și să interpreteze din perspectivă pur umană evoluția lui Stalin, de exemplu.

Ne-am întâlnit tot grupul la stație și am mers după copii. Toți  copiii aveau emoții că-i ducem în oraș! Și magia a început imediat ce am ajuns la stradă, decorată cu ghirlande. „Wooooow!” Ce nerecunoscătoare m-am simțit! Eu, care demult iau ghirlandele astea for granted, mi-am amintit datorită lor că sunt cu adevărat frumoase! Ilieș mă ținea strâns de mână. Avea să-mi țină loc și în pizzerie, și în troleibuz a alergat în față să prindă loc liber, a pus mânuța pe scaunul de-alături și mă tot striga! Ajunși la brăduț, i-am înțeles pe tătici, care nu rezistă să le cumpere tot ce vor copiii lor. „Woooow, vreau un baloooon, te rog frumos! Uite ce baloane!” Măi, pentru că vezi tu atâta frumusețe în ele și mă determini să privesc lumea mai colorată și încântătoare,am inima inundată de recunoștință, genunchii înmuiați și-ți cumpăr tot ce vrei.

Ilieș își dorește un câine. Încă în drum spre brăduț am vorbit noi despre pisici și câini, iar lui i-a rămas gândul. În cazul copiilor, niciodată nu știi care dintre cele mai întâmplătoare cuvinte îl va marca! Și l-am cățărat pe-un morman de zăpadă la poalele bradului, l-am rugat să închidă ochișorii și să-și dorească tare tare mult câinișorul! A făcut-o cu drag! Am trăit multe alte încântări alături de el și Sanda. Ea ne-a însoțit o bucată bună din călătoria noastră, a mers cu noi și până la Pizza Mania. Ea îi respecta foarte mult dorințele și avea un ton de-a discuta cu el ca și cum ar fi parteneri de afaceri. Eu: „Ia uite, Ilieș, împrejur, câte culori și câtă frumusețe!” Sanda: „Ție personal care îți place cel mai mult?” Ilieș: „Asta!” și arată la niște ghirlande plasate oblic pentru a imita de departe un brad. De aproape arăta jalnic și Sanda a spus: „Aha, mă bucur!”

În seara asta i-am văzut pe prietenii mei atât de vioi, prietenoși și încântați de joacă cu copiii. Sergiu a fost Michael Jackson al bulgărelii și când un copil era prea entuziasmat, îl ridica de la pământ și-l zgâlțâia un pic. Leonea s-a așezat în colțul de masă cu cei mai mari băieți. Îl zăream foarte prins în discuții cu ei, apoi făcând dreptate: „E-ei, tu încă ai pizza în mână, unde te-ai pornit să iei altă felie? Lasă să mănânce el, că pentru tine o să mai aducă”. Și nu știu ce mai discutau, dar nu mă puteam abține să le fac poze cu duiumult. Mărțișor, abia aștept pozele!

Când să plecăm, Pizza Mania a dăruit fiecărui copil câte un balon, iar cei care își cumpăraseră deja la brăduț, au promis să le dea și copiilor care rămăseseră acasă. La centru. I-am adus acasă deja somnoroși și fericiți. „Ilieș, ți-a plăcut excursia?” „Ahaaa.. La vară o să ne ducem la mare?”

Iar noi toți ne-am simțit sufletele prea deschise de copiii ăștia, ca să vrem să tragem iar fermoarul și să mergem acasă, așa că ne-am pomenit în câteva minute, toți grămadă, în La Plăcinte. Toți cei 10 maturi, care au avut grijă de 9 copii. Am vorbit despre Crystal System și de ce Leonea nu-și imaginează că o persoană ca mine și-ar dori să lucreze acolo. Am vorbit despre Vivian cu Mărțișor, le-am făcut câte o corăbioară de hârtie Martei și lui Sweety și am împărțit o bucată de tortă care îmi desfăta papilele gustative – vafe, lapte condensat și nuci. Sweety nu-și comandase nimic, și pentru că Leonea vorbea ca și angajarea mea la Crystal era evidentă, i-am zis: „În calitate de viitoare colegă a mea, ești obligată să mănânci și tu tortă cu mine”. Leonea: „Da eu tot, în calitate de fost developer Crystal, vreau să gust” 🙂

Chiar când mă îmbrăcam, mi-a sunat Spînăcel ca să afle unde sunt și când ajung acasă. 15 min. Bine, bine (pe un ton de parcă e exact ceea ce-a așteptat o zi întreagă ca s-o binedispună!) că noi deja am pus ceainicul.
După o asemenea zi, ce altceva să-ți trebuiască decât să știi că cineva te așteaptă cu drag acasă?

În zbor veneam acasă, așa că am lunecat și am căzut. Să știi că după asta m-a durut un inelar atât de tare, încât am decis. De azi înainte fac exerciții dimineața pentru a mă echilibra rapid, astfel încât să nu cad! Avea să aflu a doua zi de la Sanda că e o luxație, pe care ea a tratat-o cu medicamente și dragoste. Și apoi mi l-a imobilizat cu bandaj roșu. Asta pentru că de cu seară Spânăcel s-a oferit să-mi vopsească unghiile, iar eu am ales roșu, și la ojă, și și bandaj. O, sunt frumoasă! 🙂

Și scriu pe blog. Mmmm, delicious!

being myself.

Publicitate

Un gând despre &8222;being myself&8221;

  1. Mmm, iar eu citindu-te, am avut câteva minute magice în astă dimineaţă! :* Crâmpeiele tale de viaţă minunată sunt un imbold pentru mine. Imbold pentru soare şi pentru a nu-mi fi frică să iau de mână un copil. Ah, da… şi tot mi-e frică! Copiii sunt atât de sinceri, încât te fac să ieşi din zona de confort şi să fii tu însuţi. Dar uneori îmi este frică being myself…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s