Piatră de hotar

Cursul meu de engleză cu elevele din clasa a noua s-a terminat cu un mare eșec. Nu, cred că am realizat la final că a fost unfiasco. O spun pentru că la sfârșit m-am simțit umilită de elevele mele, pe care eu am ținut să le tratez amical. „care e problema? că atunci când nu vă pregăteați, în loc să pun note de 2 și să ameninț cu examene, vă serveam cu ciocolate?” „Pai de ce nu ati ales de la inceput metoda asta, cum dumneavoastra ati organizat lectiile asa si ne pregateam trebuia sa faceti lectiile putin mai stricte dupa parerea mea”. „ideea mea, de la început până la sfârșit, e că am de-a face cu oameni maturi, care știu ce fac, au ales singuri și știu de ce fac asta. vrei vii, nu vrei, nu vii. Da’ nu vii, ca să îți bați joc de cineva. v-am considerat mature și nu mi-am impus autoritatea”.

E un fragment de discuție skype cu una dintre eleve, cea mai bună. Cred că ea învață ca să capete / păstreze un anumit statut social. Dar fi vrut să mai aibă o motivație – severitatea mea. Și într-adevăr, ar fi putut să-și facă mai des tema pentru acasă dacă insistam. N-a spus „ați fi putut face orele mai interesante”, sau „să ne explicați la ce mama naibii ne trebuie engleza asta”. Ce fel de mentalitate e asta, care caută un tiran? Dă-mi un șut, vreau să mă mișc și nu pot urni.

Nu, nu sunt și refuz să fiu o învățătoare severă. În visele mele frumoase, cel care vine la lecție are curiozitatea să știe, îi place calea asta și vrea să fie cineva alături, ca să fie mai interesant sau mai sigur, dacă te poticnești de ceva. Am fost întrebată o dată la universitate? Cum să motivezi elevul să învețe? Și-am zis „după părerea mea, copiii au o  curiozitate naturală, care trebuie păstrată vie”. Așa mă țin eu minte, deceluș, și Aristotel, fie-i nodurile-în-gât-de-la-ceea-ce-zic-aici ușoare, zicea „Toţi oamenii au sădit în firea lor dorinţa de a cunoaşte. Dovada acestui lucru stă în plăcerea pe care le-o procură activitatea simţurilor”. Iar eu l-am crezut.Dar toți cei cărora le-am predat până acum, în afară de Catarina, au demonstrat rezistență și chiar aroganță la întrebarea mea (implicită sau explicită): „ei, băieți? ce facem azi? un pic de engleză ceva?” Și da, mă simt umilită când eu vin entuziasmată de gândul unui joc sau noi realizări împreună cu elevii mei, iar ei îmi arată că azi n-au chef de mine. Bine, da’ de ce a trebuit să ne întâlnim azi, atunci? Îmi dădeai și tu un sunet și contramandam. Pe bune, acum, înainte să mă pornesc la Danu și Andrei, doi puști zglobii un pic trecuți peste 10 ani, și îi întreb: „Facem azi lecția de engleză?” „mmdaa, parcă”. „Chiar? ești sigur că o facem?… OK, dacă zici, mă pornesc. Voi fi la voi în jumate de oră”. Îi tratez matur, ca să-și asume ceea ce fac, și sper în felul acesta să nu găsească cui să se opună.

Să fie oare că învățătorii cei care au distrus semința dorinței de cunoaștere? Cine seamănă în copii rezistența asta, pe care o tac în fața unui profesor de care simt că depind și pe care se cațără ca pe-un tanc, să strivească o biată învățătoare ca mine, care-i lasă liberi? Sunt cumva la mijloc notele, jocul ăsta crud dintre profesori și părinți, în care  copiii sunt prea adesea doar niște curieri?

După ce mi-a reproșat eleva mea că trebuia să fiu mai severă, mi-am spus că voi fugi cât pot de cei care vor pe  cineva sever, de cei care au auzit că dacă treci printr-o mașină de tocat (profesorul), ieși de-acolo zdrențuit, dar cunoscând ceva. Mi-am zis, vreau să am lecții cu oameni maturi. Catarina. Apoi mi-am amintit de Octavian. Mai aproape de 40, decide că vrea să învețe engleza. Poate ca să nu vorbească copiii și soția (cunoscătoare de engleză) într-o limbă pe care el să n-o înțeleagă. A fost la câteva lecții. Am descâlcit câteva amintiri vagi pe care le avea din școală, apoi m-a întrebat: „Ei și cam peste cât timp voi ști eu engleza?” Răspunsul meu – „depinde de dumneavoastră”, i s-o fi părut că ascunde deznădejdea mea, ca profesoară, sau că vreau prea multe de la el și, la scurt timp, s-a evaporat. Nu era suficient de matur? Sau trecuseră peste el, cu ciubotele murdare, prea mulți ani de școală? Oare caut elevi maturi sau ne-poluați?

O dată la IRIM, o dată în Hyde Park și încă o dată prin predare, constat că nu vreau să rup ușa nimănui ca să-i bag în casă un cadou. Dacă omul crede că pot să-l ajut, va bate el la ușă. Deci închid ușa. Și s-ar putea să rămână așa. Nu mai știu dacă vreau o clasă de puradei de la țară. Piatra asta de hotar m-a cam spart. Scuzată să-mi fie smiorcăiala.

Publicitate

2 gânduri despre &8222;Piatră de hotar&8221;

  1. Ar fi mare pacat sa lasi predatul acum. Primul an e intotdeauna frustrant si niciodata asa cum il astepti sau visezi.
    Sunt cateva lucruri:
    – predarea. Tu preda cum iti dicteaza inima si cum ai vrea tu sa ti se predea. Eu accept in totalitate metoda ta: iti trebuie inveti, nu-ti trebuie, sorrry, drumurile noastre nu merg impreuna. Si faptul ca elevele de clasa a 9 asteapta sa fie obligate sa invete in loc sa se responsabilizeze singure e trist. Si mai trist e ca astea se intampla si la generatii mai in varsta… Imi amintesc de grupul vostru de la IRIM si de niste studenti acolo ce se jeluiau ca aveam indrazneala de a le da o carte de citit in cateva saptamani. Ca si cum ar fi trebuit sa ma simt vinovat ca-i pun sa invat…Eu am luat decizia de a nu asculta smiorcait si de a face pe fiecare respinsabil de soarta sa. Pedagogul nu e mama, tata sau gardian. Si studentii ar trebui sa-si faca singuri ganduri de viitor.
    – despre copii. Exista probabil milioane de motive din care acestia nu invata. Intai lucruri ce nu depind de noi – faptul ca nu pricep sensul invataturii si percep asta ca o formalitate. Nu pentru ca ar fi ignoranti – aruncati in anglii, frante si italii moldovenii invata limbi straine de le paraie falcile…Mai e si rebeliunea adolescentina de a nu respecta autoritatea. Eu nu am experienta cu adolescentii de vreme ce am predat la „maturi”. Apoi pentru ca alte sute de profesori inaintea ta i-au batut cu aratatorul, i-au mustruluit si i-au fortat, si ei s-au invatat ca profesorul trebuie neaparat sa dea cu batul.
    – pe toti nu-i poti invata, oricat ai dori. Pentru ca fiecare are motivul lui sa vina la ore. Tu n-ar trebui sa explici unor oameni de ce le trebuei engleza. Ei ar trebui sa stie asta inainte de a veni la ore.
    Ar fi pacat sa cazi in deznadejde. Ia o pauza…Mediteaza. Tre sa vorbesti cu un invatator de la tara, unul care are de a face zilnic cu copii ce abia asteapta sa mearga in Italia la parinti si deci nu are nici o motivatie sa invete. Pe urma gandeste-te la visul tau. Si pentru cine sau din cauza cui il sacrifici. Nu se merita.

  2. Să ştii că sunt copii curioşi, copii care vor să ştie. Vorbesc de acei copii care simt că oamenii informaţi conduc lumea. Dar numărul lor este de 1-2 la sute.

    Mulţi vor însă doar o activitate în CV-ul personal. Vor să fie în stare să spună când vor ieşi în oraş acel „cool” sau „We are the best”. Chestii banale, mulţi apelează la ore pentru a impresiona pe alţii.

    În cazul tău mi se pare şi mai amuzant că aşteptau să fii tu severă în condiţiile în care ei apelau la serviciile tale.

    Eu zic să îţi urmezi instinctul. Să aplici mai multe metode şi să vezi cu ce ieşi din asta. Dacă îţi place – de bine, dacă nu – o ceaşcă de ceai de mentă şi la revedere :-).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s