Există oameni foarte preocupaţi de inteligenţa lor.
O şlefuiesc şi îi injectează noi substanţe cât de des au posibilitatea. Pun accentul pe sapiens şi merg cât de departe pot în acest aspect.
Alţii, care se percep mai degrabă ca homo bellus, au tehnici nenumărate de a-şi scoate în evidenţă frumuseţea, de a fi stilaţi. Ei ştiu unde să se afle şi în ce poziţie să se aşeze ca să bucure privirile tu
turor pe o rază de 30 de metri. Ştiu totul: rimelul potrivit, zâmbetul cel mai dulce, poziţia corectă a capului, lungimea perfectă a unghiilor. Ei nu-şi pun niciodată problema să afle lucruri noi şi se descurcă de minune şi fără ele.
O altă categorie ar putea fi oamenii care caută să desăvârşească latura lor religioasă, să atingă perfecţiunea ca fii al lui Dumnezeu şi asta e tot ce le trebuie. Măicuţele, nu contează dacă sunt cele de la mănăstire pe care le recunoaştem sau cele care merg cu noi în acelaşi microbuz, ştiu că viaţa asta se rezumă la divinitatea supremă, iar toate cele pământeşti n
u fac decât să abată de la adevărata cale.
Ei bine, ciudat e că oamenii din aceste categorii (şi din altele, nesesizate aici) se simt împliniţi. Împliniţi! cu toate că dintr-o gamă largă de aspecte ale umanului lor pe unul singur l-au dezvoltat. Iar prima categorie de persoane se simtă superioară. Asta n-o înţeleg. Ei au inventat coeficientul IQ, ca să ierarhizeze lumea în stilul lor. Niciodată o preafrumoasă nu va dispreţui pe cineva lipsit eminamente de gust în halul în care un deştept dispreţuieşte un prost.
De ce ei sunt cei mai înfumuraţi de fiecare dată? Ar fi insuficient răspunsul că ei au creat motorul diesel, pentru că tot ei au creat bomba atomică, iar fiul lui Dumnezeu nu dă doi bani pe niciuna dintre acestea, în timp ce homo bellus a stârnit admiraţie în toate epocile.
Absolubil 
Pentru a le şterge din înfumurare, alţii au inventat coeficientul EI. ;)Deci, doar cu IQ nu au nici o şansă să domine pe ceilalţi.
ah, da… foarte interesantă abordarea! văd că devii un observator din ce în ce mai fin al realităţii omeneşti. bravo, absolubil 😉
Eu as zice ca tocmai categoria celor inteligenti se simte mai putin implinita. Aceasta nevoie de sapiens se naste din nesiguranta si vulnerabilitatea lor, si dintr-o serie de alte comlexe imbacsite cu praf de revolta. De aici vine neimplinirea lor. De aici vine si tristetea atat de des intiparita pe chipurile mai „marilor genii”, care doar la inceput masoara lumea dupa propriile lor orgolii. Din pacate, orgoliul va degenera in curand in tristete si resemnare… drept pedeapsa la superioritatea lor autoproclamata.
Superba esti imi place cum gindesti
În sine, ideea articolului e corectă: inteligenţa, la majoritatea intelectualilor, nu la toţi, implică şi dispreţul faţă de „turmă”. De ce însă doar ai constatat faptul, judecînd categoria dată de persoană, fără a căuta să înţelegi oare de ce se ajunge la aceasta, ca intelectualii să dispreţuiască gloata?
Şi cum a menţionat şi Mirabela, categoria celor inteligenţi este şi cea care se simte cea mai neîmplinită, şi cărora nu prea le e dat să atingă fericirea. Mie chiar mi-e milă aici de dînşii…
De obicei oamenii ce gândesc foarte mult, așa numiții intelectuali, sunt cei care nu se pot integra în cercuri în care discuțiile sunt mult sub nivelul lor de cunoștințe și interese. Și acum sincer, câți dintre noi nu facem la fel? Cum se face că avem anumiți prieteni, bineînțeles mă refer la cei care sunt pe aceeași undă ca și noi. Astfel apar diferitele categorii de oameni: inteligenți, frumoși, proști… depinde numai din a cui perspectivă este privită situația!
Mirabela, m-am gândit de mai multe ori la geniii nefericiţi. E o categorie aparte a inteligenţilor, care nu ştiu să-şi facă nici măcar lor utilă hiperabilitatea. Şi, cum sublinia Rodica, nu se pot integra în societate. Inteligenţa ca o povară. Eu cred că ei ajung la jumătatea nivelului de inteligenţă, până să înţeleagă problemele, dar nu şi soluţii. Au vreun motiv să fie orgolioşi? Poate doar din considerentul vulpii care nu ajunge la poamă.
Victor, întrebarea pe care ai pus-o tu e şi cea pe care am lăsat-o eu deschisă pentru prietenii mei, care comentează aici. Observi că textul este plasat la categoria Întrebări:)
Cred că există şi o categorie de inteligenţi care au o situaţie mult mai bună, cei care şi-au folosit inteligenţa pragmatic, pentru a-şi face un rost. Evident, după/prin asta, au câştigat respectul semenilor. Oare respectul are ca răspuns orgoliul?
Dar prin „împlinit” am în vedere maturizarea tuturor abilităţilor, valorificarea şanselor pe care ni le oferă corpul, mintea noastră. Adică, el se simte împlinit fiind inteligent, dar neglijent faţă de sine sau fiind în incapacitatea de a-şi rezolva problemele sufleteşti.
Da, în sensul pe care l-a sesizat Mirabela şi Victor, e mai verosimil pentru homo bellus să se simtă împlinit de frumos, decât pentru un inteligent să fie sigur că inteligenţa îi este deplină… Dar chiar şi aşa, tot orgolioşi rămân.