Despre laudă, umilire şi memorie

La întâlnirea şefilor de guvern din CSI, care a avut loc în Astana, la sfârşitul lunii mai, Vladimir Putin a susţinut expres candidatura Zinaidei Greceanîi la postul de preşedinte al Republicii Moldova.

Chiar şi în lumina acestei precizări, este neaşteptată declaraţia lui Greceanîi, la acelaşi eveniment: «Aş vrea să exprim recunoştinţă pentru susţinerea permanentă pe care  Rusia o acordă, în plan politic şi economic, Republicii Moldova„. Recunoştinţa pentru investiţia cu încredere, a unui politician a cărui opinie nu avea nicio relevanţă pentru alegerea care urma să aibă loc, a fost redată cu mult patos, mult exagerat. Întreaga Moldova ar fi, potrivit doamnei premier, încântată de alegerea lui Putin.

Chiar în aceste condiţii, a simţit Moldova cu adevărat suportul Rusiei, atât economic, cât şi politic? O singură quasilaudă (de fapt, Putin s-a gândit că doamna în cauză e cel mai uşor de manipulat, probabil, cel mai comod tacâm) a fost în stare să şteargă cu buretele amintirea adevăratelor relaţii cu Rusia. Am fost săptămâna trecută la o întâlnire cu un politolog american, Ryan Kenneddy, care îşi amintea despre embargoul impus de către Rusia în 2006 şi definea acest pas (economico-politic) ca pe aplicare de hard power asupra Moldovei. A adăugat optimistul politolog că ceea ce a urmat demostrează caracterul nesigur al puterii hard – vinul moldovesc şi producţia moldovenească, în general, a găsit altă piaţă de desfacere, astfel că dacă în 2006 partenerul economic nr 1 al Moldovei era Rusia, atunci în 2009 – România.

Criza gazelor de la începutul anului 2009 Greceanîi, la fel, a uitat. Despre Transnistria a uitat… Pacea după războiul transnistrean a fost semnată de către Snegur şi Elţîn (!), nici după ce a fost somată la summit-urile OSCE de la Istanbul (1999) şi Porto (2001) Rusia nu şi-a retras trupele din Transnistria; recent Transnistria a afişat flagul rus, iar Greceanîi mulţumea pentru susţinerea politică permanentă din partea Rusiei.

Ca să nu mai zic de perioada sovietică, caracterizată de umilinţe ruseşti.

Mă gândesc că nu avem nicio instituţie „a memoriei” în Republica Moldova. Familia? Părinţii prea rar văd importanţa istoriei, discuţiei despre aceasta cu copiii, şi oricum vin seara extenuaţi de la servici, simţindu-se, adesea, eroi, pentru că au făcut totul pentru copii  – au câştigat doi bani pentru ei, umilindu-se. Şcoala? Acolo istoria se schimbă la fiecare pas – în unele şcoli e la putere istoria integrată, iar Victor Stenapiuc a trimis o scrisoare Zinaidei Greceanîi prin care propune ca istoria să fie curăţită de orice elemente pro-româneşti şi să devină „patriotică”. Şcoala face aşa cum spune statul. O fi statul o instituţie a istoriei? A se vedea începutul textului. Biserica este un instrument comunist, în ultima vreme, mult mai docil decât şcoala. Mass-media, la fel, face prea rar trimiteri la istoria naţiunii.

În schimb, un mentor spiritual al diasporei evreieşti în Moldova a realizat o listă de 12 fragmente din cărţile lor  sfinte, pe care fiecare evreu, mai ales copiii, trebuie să le înveţe pentru toată viaţa. Biserica reuşeşte să unească un popor, în acest caz, livrând valorile necesare, dar în acelaşi timp este în stare să creeze atitudini şi caractere.

Unul dintre aceste 12 fragmente spune: „Fiecare evreu să se simtă de parcă el însuşi a scăpat de robia egipteană”. Acest sentiment echivalează cu preţuirea şi valorificarea libertăţii.

Greceanîi… ce folos că s-a născut în Siberia? Nu că nu ar/am avea impulsuri istorice, care să contureze caractere, atitudini, intenţii, poziţii, strategii, planuri. Pur şi simplu le îngropăm noi înşine.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s