Fred a intrat pentru prima dată în biserică. Mama i-a spus doar că asta e casa lui Dumnezeu și că trebuie să fie cuminte. A spus și imediat a devenit sobră, așa cum devenea și el când știa că a făcut o prostie și va fi mustrat de mama. Pe ea n-o mai văzuse așa – domoală, dar nemișcată, grijulie dar rece. Fred a strâns-o mai tare de mână ca să-i spargă noua nască, el o iubește pe mama lui veche, pe mama lui adevărată. Probabil a funcționat, pentru că ea s-a întors deodată în stânga și a salutat-o zâmbind pe o doamnă, înaltă, îmbrăcată în negru și c o basma pe cap. Și ea, și doamna din dreapta, cele trei din față… o mie de femei, s-a gândit Fred, și toate cu basma. Atâția oameni împreună Fred a mai văzut doar la matineu, la grădiniță. Da, acum are loc un matineu, pentru că toți ochii sunt ațintiți în față, unde un nene, la fel de sobru ca și mama, recită o poezie.
- Mama, nenea din față, cel îmbrăcat în negru, e Dumnezeu?
- Nu. El e preotul.
A, preotul. Avea o barbă uriașă, ca a lui Moș Crăciun, și vocea ca tunetul. Și ce poezie lungă știe, cât râul Prut de lungă. Oare dacă o învață și el o să-l asculte lumea domoală cum îl ascultă acum pe preot?.. Dar unde e stăpânul casei, Dumnezeu? Și de ce el n-a pregătit bucate și dulciuri, cum face mama când vin oaspeți?
